|
|
DE LA TEL AVIV, drumul principal merge aproape drept, pentru ca mai
apoi, dupa ce a depasit aeroportul Ben Gourion, sa inceapa sa se onduleze,
urcand spre Ierusalim printre colinele a caror cucerire de catre fortele
israeliene, in 1948, a facut sa curga atata sange. Soseaua intra in orasul sfant
prin vest, la o altitudine de 700 de metri.
Israelienii sau strainii au
de fapt o multime de posibilitati: ei pot ajunge in centru si pe alte cai, atat
prin nord, cat si prin sud. Nu si palestinienii din Cisiordania, pentru care
este mult mai greu sa intre in orasul de trei ori sfant.
Daca au reusit
sa treaca de punctele de control interioare, se lovesc de cel mai brutal
obstacol inventat vreodata pentru a le controla si a le ingradi deplasarea in
teritoriile ocupate: un zid de aproximativ zece metri inaltime, care va acoperi
in curand intreaga parte orientala a cetatii, ascunzand peisajul si inchizand
intrarile traditionale.
Zidul taie cele doua axe istorice -
Ierusalim-Amman (drumul 417) si Jenin-Hebron (drumul 60). Monstruosul sarpe nu
se mai opreste - pentru cisiordanieni - decat in patru puncte: Qualandiya in
nord, Shuafat in nord-est, Ras Abu Sbeitan la vest si Gilo in sud.
Pentru
a ajunge la acestea, ei trebuie insa sa ocoleasca, sa-si lase masinile si sa
traverseze pe jos, vehiculele palestiniene (cu placute de inmatriculare verzi)
fiind strict interzise in Ierusalim... Insarcinat de ministerul israelian al
apararii cu conceptia, trasarea si constructia „barierei de securitate“
(potrivit terminologiei oficiale), colonelul Danny Tirza, colon din Kfar
Adoumim, este supranumit de catre palestinieni „a doua Nakba“ (1).
Odata
terminat, monumentalul sau proiect ar trebui sa aiba unsprezece puncte de
control asemanatoare unor „terminale de aeroport“. Nu aceasta este insa impresia
pe care o lasa intrarea de la Gilo.
Pretutindeni, panouri de avertizare:
„Intrati unul cate unul“, „Asteptati-va randul“, „Pastrati curatenia“,
„Scoateti-va haina“, „Respectati regulile“. Culoarele, delimitate pe margini si
acoperite deasupra de grilaje, seamana mai degraba cu tunelurile prin care
fiarele intra in arena circului... Nu exista insa aici vreun sef al arenei: o
data ce ai trecut de prima poarta, daca luminita de avertizare iti arata ca se
poate trece, o voce metalica iti cere sa-ti prezinti bagajele la control.
Ghicesti o prezenta in spatele geamurilor fumurii blindate.
Apoi, in
sfarsit, un om in carne si oase: un soldat imbracat neglijent, cu picioarele
sprijinite de masa si cu un pistol-mitraliera Uzi in banduliera te observa din
cap pana-n picioare, susotind sau vociferand ceva, in timp ce-ti controleaza
actele.
La iesire, alte pancarte ureaza in trei limbi „calatorilor“:
„Bine ati venit la Ierusalim“ (desi orasul se afla la 4 kilometri distanta) sau
„Pacea fie cu voi“... Planul de partitie stabilit de Natiunile Unite in 1947
acordase orasului un „regim international special“, regim care ramane, de
altfel, si in 2007, singurul statut recunoscut la nivel mondial. Insa razboiul
din 1948 a provocat divizarea orasului intre Iordania si Israel, acesta din urma
instalandu-si capitala in partea occidentala inainte de a anexa, in 1967, si
partea orientala.
In 1980, o Lege fundamentala a proclamat „Ierusalimul
intreg si reunificat capitala eterna a Israelului“. In absenta vreunei garantii
a eternitatii, politica dusa de guvernele israeliene a vizat mentinerea
hegemoniei asupra orasului, incercand sa impiedice impartirea cetatii si, pe
cale de consecinta, nasterea unui stat palestinian cu Ierusalimul de Est drept
capitala.
„Cheia, precizeaza Khalil Toufakji, directorul departamentului
de cartografie al Societatii de studii arabe, consilier al delegatiei
palestiniene pana la negocierile de la Camp David, este demografia. Pentru
israelieni, existenta unei popu latii constituita majoritar din evrei a
reprezentant intotdeauna o prioritate.
Insa palestinienii au crescut de
la 20% in 1967 la 35% si ar putea deveni chiar majoritari in 2030“ (2).
Cresterea este determinata de diferenta de natalitate, dar si de plecarea
evreilor goniti de somaj, de criza locuintelor si... de climatul intolerant
creat de presiunea ultra-ortodoxa.
Fenomenul este suficient de
semnificativ pentru a putea darama certitudini fondatoare: desigur, strategia
demografica oficiala reafirma un raport de 70 la 30% pentru 2020, dar „ia in
calcul“ si un altul, mai pragmatic, de 60 la 40% (3).
„Ca si cum ar
exista un procentaj convenabil“, exclama Meron Benvenisti, fara indoiala cel mai
bun specialist al Ierusalimului, pentru care „este vorba pur si simplu de
rasism. Traim in singurul oras din lume in care procentajul etnic tine loc de
filosofie“.
Mai putin pasionat, Menahem Klein, si el consilier la Camp
David, dar de partea israeliana, adauga: „Pragmaticii constata, politicienii se
infrunta: asistam la cel mai mare efort israelian din 1967 incoace pentru
anexarea Ierusalimului“. l Dintr-un punct de vedere istoric, primul instrument
al acestui efort a fost extinderea ilegala a frontierelor municipale. Amos Gil,
directorul asociatiei Ir Amim (Orasul popoarelor), retraseaza parcursul: „Orasul
vechi nu se intinde decat pe un kilometru patrat; impreuna cu cartierele arabe
din jur, a atins in perioada iordaniana 6 km2.
Israelul a anexat, in
1967, 64 de km2 din teritoriul cisiordanian si cele 28 de sate aferente, pentru
a atinge 70 km2. Cand zidul va fi terminat, el va incercui la est aproape 164
km2. In schimb, in Ierusalimul de Vest, planul de extindere, numit Safdie, s-a
lovit de o multime de scuturi ecologice“. „Exista o culoare care nu se regaseste
decat aici: verdele politic“.
Meir Margalit, coordonator al Comitetului
israelian impotriva demolarii de locuinte (Icahd), aminteste ca, atunci cand
seful partidului de stanga Meretz, Ornan Yekutieli, s-a aratat indignat de
constructia coloniei de la Har Homa pe locul unei magnifice paduri palestiniene,
primarul din acea vreme, Teddy Kollek, decedat recent, a replicat: „Numai
arabilor li se parea verde“.
Apartheid ecologic: aceste zone, „mai
degraba de un galben prafos si pline de reziduuri“ - aminteste cu ironie
arhitectul Ayala Ronel - le interzic arabilor sa construiasca, dar le permit
evreilor sa colonizeze... Colonizarea este cel de-al doilea instrument al
strategiei israeliene. Arhitect si presedinte al asociatiei Bimkom, care lupta
pentru dreptul tuturor de a planifica orasul, domnul Shmuel Groag, recapituleaza
etapele: „Primul inel era compus din sapte mari colonii: Gilo, Armon
Hanaziv-Talpiot Est, French Hill Ramat Eshkol, Ramot, Ramot Shlomo, Neve Yaacov
si Har Homa.
Al doilea continea doua, Pisgat Zeev si Maale Adoumin. Al
treilea inel a adaugat alte noua: Givon, Adam, Kochav Yaacov, Kfar Adoumin,
Keidar, Efrat, Betar Illit si coloniile din Gouch (bloc) Etzion. In total,
acestea adapostesc jumatate din cei 500.000 de coloni pe care-i numara
Cisiordania“. Fondator al Centrului alternativ de informare si figura majora a
miscarii pacifiste, Michel Warschawski organizeaza „vizite“ militante pentru a
expune in modul cel mai concret „principiul care ghideaza colonizarea:
stabilirea unei continuitati teritoriale israeliene care sa sparga continuitatea
teritoriala araba“.
Si pentru a denunta de asemenea o strategie de
manipulare ilustrata de fostul primar al coloniei Karrnei Shmoron care intelegea
sa „se asigure ca populatia evreiasca din Yesha (4) nu traieste in spatele
sarmelor ghimpate, ci intr-o continuitate a prezentei evreiesti.
Spre
exemplu, daca luam regiunea dintre Ierusalim si Ofra, ii adaugam o zona
industriala la intrarea in colonia Adam si o benzinarie la intrarea in Psagot,
obtinem o axa a continuitatii israeliene“. Al treilea instrument este cel al
controlului total al cailor de comunicare pentru a disloca spatiul palestinian,
pentru a reduce mobilitatea populatiei si a-i suprima sansele de
dezvoltare.
Israelul a luat in stapanire marile axe existente, pe care
le-a renovat si le-a largit, dar a si construit altele noi pentru ca colonii sa
poata ajunge cat mai usor la Ierusalim - de altfel si unul dintre obiectivele
viitorului tramvai. Intregul formeaza o impresionanta retea de drumuri cu patru
benzi, luminate noaptea, de-a lungul carora copacii au fost taiati, casele
presupuse „periculoase“ distruse, in locul lor fiind ridicate ziduri de
protectie, toate desigur in numele „securitatii“.
Legand intre ele
coloniile, aceste „drumuri de ocolire“ sunt interzise circulatiei palestiniene,
exilata pe o retea secundara de proasta calitate, putin sau deloc intretinuta si
strangulata de nenumarate puncte de control, fixe sau mobile. Iata-ne de exemplu
la barajul numit Container, la sud de Abou Dis, care controleaza - si adesea
inchide - ultima axa palestiniana majora ce leaga nordul de sudul
Cisiordaniei.
Drumul isi merita numele de Wadi Nar, „Valea focului“ si,
prin extensie, „valea infernului“: soseaua este uneori atat de stramta incat
doua camioane cu greu pot trece impreuna, daca reusesc desigur sa urce si sa
coboare pantele abrupte.
In schimb, nu departe, se vede generoasa cale
rapida oferita de Yitzak Rabin colonilor pentru a le permite sa ajunga imediat
in coloniile din Goush Etzion si Hebron... fara a intalni vreun arab. Acest
„apartheid care nu-si va rosti numele“ - formula negociatorului-sef palestinian
Saeb Erekat (5) - devine explicit o data cu proiectul de „fluidizare a
circulatiei“ atat de drag colonelului Tirza: daca evreii si arabii trebuie
totusi sa se intersecteze uneori, ei nu se vor vedea niciodata datorita
podurilor si tunelurilor... „Pentru a scoate din izolare satele palestiniene Bir
Nabala si Al Jib, ne explica la fata locului arhitectul Alon Cohen-Lifchitz,
membru al Bimkom, israelienii construiesc, pe o lungime de doi kilometri, o
sosea acoperita de grilaje si ridicata la cincisprezece metri de sol, doua
tuneluri si un pod!“ Nimic mai infam in materie de segregare: de la 19 ianuarie
2007, ii este interzis prin lege oricarui israelian sau palestinian „rezident“
sa transporte in masina un locuitor ne-evreu din Cisiordania... Protestele au
fost insa atat de puternice incat aplicarea legii a fost „suspendata“... Al
patrulea instrument, infiltrarea in orasul vechi si in „bazinul sacru“. „Pentru
coloni, Ierusalimul este ca o ceapa: cea mai buna este inima“, glumeste Meir
Margalit.
Recuperarea unor foste bunuri evreiesti, confiscarea altora in
virtutea legii absentei si cumpararea prin intermediari se multiplica cu o
asemenea viteza incat ziaristul Meron Rappoport vorbeste chiar de o „Republica a
Eladului“ (6) - dupa numele organizatiei colonilor careia, in mod neobisnuit,
autoritatile i-au delegat administrarea „Cetatii lui David“ (7). Plecand de la
aceasta implantare cu caracter istoric, ne putem da seama - dupa numarul caselor
arabe ce arboreaza drapelul israelian si al gorilelor inarmate care patruleaza
pe strazi - de masura in care colonizarea cea mai triviala ia in posesie Silwan,
coboara spre Boustan (unde optzeci si opt de cladiri sunt amenintate cu
distrugerea), urca din nou catre Ras al-Amoud (Maale
Zeitim) si Jabal
Mukaber (Nof Zion). Primele doua case din Kidmat Zion sfideaza deja, dincolo de
zid, imobilul Parlamentului palestinian, terminat, dar gol, de la Abu Dis. Harta
ne confirma ca toate aceste metastaze deseneaza o adevarata diagonala a epurarii
etnice...
„Nu va opriti la cifre, insista Fuad Hallak, consilier al
echipei de negociatori a Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei (OEP).
Desigur, cele saptesprezece puncte de colonizare ale orasului vechi si ale
imprejurimilor sale imediate numara abia 2.600 de locuitori din 24.000. Ele se
inscriu insa intr-o strategie tenace de ‚depalestinizare’“. l Iudaizarea, al
cincilea instrument al strategiei israeliene, incepe prin simboluri. Un prieten
palestinian ne arata semnele care acopera Ierusalimul arab cu decorul orasului
evreu. „De la cele mai spectaculare - precum memorialele eroilor razboaielor
duse de Israel sau cladirile publice instalate in partea de Est - la cele mai
discrete: pavaje, lampadare, cosuri.
Fara a uita de numele strazilor“.
Piata Tsahal, strada Parasutistilor, piata Cartierului General: „Aceste nume au
aparut dupa anexarea Ierusalimului de Est in 1967 - observa ziaristul David
Rubinstein (8) - probabil pentru ca arabii sa nu uite cine a castigat“. La
Paris, prietenii ne prevenisera deja: „Orasul vechi este pe cale sa se
goleasca“. Din pacate, in treizeci de ani, niciodata nu ni s-a parut atat de
trist.
„Israelienii ar dori sa colonizeze esentialul si sa reduca restul
la cateva strazi folclorice, ca la Jaffa“, spune cu amaraciune ambasadorul
palestinian la Unesco, Elias Sanbar, care tocmai a dejucat o manevra aproape
incredibila: o jonglerie israeliana pentru a obtine, in 2000, inscrierea
Vechiului oras arab pe lista patrimoniului... statului evreu! Iudaizarea este
purtata si de repunerea in cauza a liberului acces la Locurile sfinte, principiu
comun tuturor textelor internationale incepand cu tratatul de la Berlin (1885).
„Sunt ani deja de cand musulmanii si crestinii din Cisiordania nu mai au acces
la al-Aqsa sau la Sfantul Mormant, protesteaza directorul Waqf (9), Adnan
Al-Husseini.
Cat despre «rezidentii» din Ierusalim, acestia trebuie sa
aiba patruzeci si cinci de ani impliniti pentru a putea veni sa se roage. Fara
sa mai vorbim de umilinta celor aproximativ 4.000 de soldati desfasurati la
marile sarbatori“.
Si excavatiile de sub Esplanada? „Nu indraznesc sa-mi
inchipui ce se va intampla cand acesti nebuni care viseaza la «reconstructia
Templului» ne vor distruge moscheile“. Nu mai putin ingrijorati, la 29
septembrie 2006, patriarhii si conducatorii Bisericii Crestine de la Ierusalim
au publicat o declaratie ce reafirma necesitatea unui „statul special“ care sa
garanteze in primul rand „dreptul tuturor la libertatea cultelor, indivizi si
comunitati religioase; egalitatea in fata legii a tuturor locuitorilor in acord
cu rezolutiile internationale; liberul acces la Ierusalim al tuturor, cetateni,
rezidenti si pelerini“, insista ca „drepturile de proprietate, de pastrare si de
cult pe care diferitele biserici le-au dobandit de-a lungul timpului sa fie
detinute de aceleasi comunitati“ si cerea comunitatii internationale sa asigure
respectarea „statu quo-ului Locurilor Sfinte“ (10) ... Oricat de cunoscuta
credem ca ne-ar fi cruzimea ocupantului, evreu, crestin sau musulman, totusi,
distrugerea cu buldozerul a unei case, sub ochii locuitorilor sai, este un
spectacol insuportabil (11)
Un act pe care, din 2000 incoace,
municipalitatea si ministerul de Interne l-au repetat de 529 de ori - fara sa
mai vorbim de amenzile impuse proprietarilor, 22,5 milioane de euro (12)! O
represiune foarte inegala: potrivit Betselem, organizatia israeliana pentru
apararea drepturilor omului, in 2005, cele 5.653 de infractiuni constatate in
partea de vest au provocat 26 de demolari partiale sau totale, in vreme ce cele
1.529 de infractiuni inregistrate in est au determinat 76 ! (13)Pentru Meir
Margalit, municipalitatea „este obsedata de ideea ca suveranitatea israeliana
asupra Ierusalimului ar fi in pericol. Prin aceasta mentalitate paranoica,
fiecare casa, fiecare copac, fiecare planta devin parte a unei conspiratii
politice mondiale“.
Argumente pe care Yigal Amedi nici macar nu le
invoca: pentru acest primar adjunct, demolarile „exceptionale“ se justifica
fiindca privesc „cladiri construite ilegal“. Intr-un mod curios, desi face parte
din Comitetul pentru planificare si construire, pretinde ca nu stie ca, adesea,
inspectorii municipalitatii violeaza hotarari
judecatoresti.
„Municipalitatea, pledeaza el, se straduieste sa puna
putina ordine in haos“. O idee eficienta! Caci „ilegalitatea“ celor 40% din
casele din Ierusalimul de Est - 15.000 din 40.600 - se datoreaza faptului ca
primaria acorda cu taraita permise de construire palestinienilor: 2.000 in 2004,
481 din 5.300 de imobile construite.
Iar cererea costa scump: mai bine de
20.000 de euro si luni de demersuri pentru o constructie de aproximativ 200m2...
Iar suprafata construibila s-a micsorat sensibil. Dupa 1967, Ierusalimul de Vest
totaliza 54 km2, iar Ierusalimul de Est 70 km2, din care 24 au fost expropriati
in favoarea coloniilor.
Din cei 46 ramasi, 21 nu sunt inclusi in
planurile de urbanizare, iar din cei 26 planificati, 16 sunt rezervati spatiilor
verzi, cladirilor publice, drumurilor etc. Cei 9 km2 construibili ai
palestinienilor reprezinta asadar... 7,25% din suprafata totala a orasului!
Arhitecta si militanta a Bimkom, Efrat Cohen-Bar agita in mana volumul gigantic
al noului „Master plan“. „In pofida catorva progrese, inegalitatea de tratament
continua. Pana in 2020 planificatorii acorda 3 noi kilometri patrati celor
158.000 de palestinieni suplimentari si 9,5 km2 celor 110.000 evrei
suplimentari“.
Mergand mai departe, geografa Irène Salenson evoca
„limitarea orizontala si verticala a dezvoltarii urbane palestiniene“: Estul va
putea construi in medie cladiri de maximum patru etaje (in loc de doua, in
prezent), dar Vestul poate ridica intre sase si opt niveluri (14)! Aceasta
inegalitate nu este decat una din fatetele unei politici globale de discriminare
ce constituie al saselea si ultimul instrument al hegemoniei Israelului. Nu sunt
cetateni decat evreii (si 2,3% din palestinieni).
Titulari ai unor carti
de identitate verzi, palestinienii din Cisiordania nu au nici un drept, nici
macar cel de a veni in oras fara autorizatie, de altfel din ce in ce mai rar
acordata.
„Rezidentii permanenti“, cu cartile lor de identitate albastre,
beneficiaza de prestatii sociale si de drept de vot la alegerile locale, fara
insa ca aceste drepturi sa se transmita automat sotului sau copiilor. Celebrul
raport european, a carui cenzura de catre Consiliul de ministri al celor
Douazeci si cinci a provocat un scandal la sfarsitul lui 2005, dezvaluie o alta
deriva: „Intre 1996 si 1999, Israelul a instituit o procedura numita «centru de
viata», in virtutea careia cei care detin o carte de identitate albastra si al
caror domiciliu sau loc de munca se gasesc in afara Ierusalimului de Est, la
Ramallah de exemplu, isi pierd aceasta carte de identitate. Un val de detinatori
de astfel de acte s-au repliat asadar in Ierusalimul de Est“
(15).
Bugetul orasului este si el discriminatoriu: Ierusalimului de Est,
cu 33% din populatie, nu-i sunt atribuite decat 8,48%: fiecarui evreu ii sunt
consacrati in medie 1.190 de euro, iar fiecarui arab 260. Nimic surprinzator
daca ne gandim ca, asa cum precizeaza Betselem, 67% din familiile palestiniene
traiesc sub pragul de saracie, fata de 29% din familiile israeliene
(16).
Provenind si el dintr-un cartier sarac, domnul Amedi nu neaga
„intarzierile de care sufera, in materie de infrastructura si de servicii,
cartierele arabe si ultra-ortodoxe“. Ne asigura totusi ca orasul, atunci cand
primarul se numea Ehud Olmert, „a investit mai mult ca oricand pentru a acoperi
aceste gauri“ si lucreaza la proiectele in curs.
„Picaturi de apa in
ocean, recunoaste el. Dar trebuie sa incepem de undeva“. Se cuvine sa constatam
ca, pentru moment, totul incepe si se sfarseste prin constructia unui zid care
inghite cea mai mare parte a fondurilor: 800.000 de euro pe kilometru - si vor
fi 180, din care numai 5 pe Linia verde. Prin urmare, argumentul securitatii nu
prea se sustine. Atentatele kamikaze - 171 de victime in sase ani - au
traumatizat orasul.
Dar, in cea mai mare parte a traseului sau, zidul
nu-i separa pe israelieni de palestinieni, ci pe palestinieni de scolile,
campurile, livezile de maslini, spitalele sau cimitirele lor... „Zidul este un
instrument pe care guvernul il foloseste pentru a controla Ierusalimul, nu
pentru a asigura securitatea israelienilor“, afirma Menahem Klein. In fapt,
zidul reprezinta chintesenta tuturor uneltelor de dominatie evocate pana
acum.
El multiplica suprafata Ierusalimului de Est de 2,3 ori, desenand
un soi de trefla ce include noile colonii si zonele lor de dezvoltare: la nord,
Bet Horon, Givat Zeev, Givon Hadasha si viitorul „parc metropolitan“ de la Nabi
Samuel; la sud, Har Gilo, Betar Ilit, precum si ansamblul Gouch Etzion; si, in
sfarsit, la est, Maale Adoumin. Privind de pe terasa spitalului Augusta
Victoria, iti poti da mai bine seama de amenintarea mortala pe care santierul
deschis la est o reprezinta pentru viitorul stat palestinian. Numai colonia
ocupa 7 km2. Dar planul municipal al „blocului Maale Adoumin“ acopera intreaga
suprafata, in cea mai mare parte inca goala, de 55 km2 (mai mult ca Tel Avivul,
care se intinde pe 51 km2).
Punga merge pana aproape de Marea Moarta si,
prin urmare, taie in doua Cisiordania. La nord, faimoasa zona E1 reprezinta, cu
ai sai 12 km2 (de doisprezece ori mai mult decat orasul vechi!) ultimul spatiu
posibil de crestere al Ierusalimului de Est.
Dar nici opozitia - este
drept formala - a Washingtonului nu a impiedicat constructia noului Cartier
General al Politiei pentru Cisiordania, in asteptarea locuintelor, a centrelor
comerciale, a hotelurilor etc. Cat despre beduinii Jahalin, acestia locuiesc in
baraci mizere, pe colina unde au fost „transferati“, colina care domina...
groapa de gunoi. Cat mai multe pamanturi palestiniene cu cat mai putini
palestinieni: acest principiu venerabil a ghidat traseul zidului care include
coloniile evreiesti si exclude cartierele arabe.
Astfel, zidul arunca in
Cisiordania, de la nord la sud, localitatea Quafr Aqab, alaturi de tabara de
refugiati de la Qalandiya, jumatate din Beit Hanina, cea mai mare parte din
Al-Ram, Dahiyat al-Bared, Hizma, tabara de la Shuafat, Dahiyat al-Salam, Anata,
Ram Khamzi si, chiar la sud, Walaja.
O premiera: 60.000 din cei 240.000
de palestinieni ai Ierusalimului au fost expulzati fara sa se fi miscat deloc!
Dar cu pretul unui intreg lant de pierderi. Pierdere de timp: „Inainte, mergeam
la facultate pe jos si faceam zece minute, spune Mohammad, un student din
Ramallah, inscris la medicina la Universitatea Al Qods. Acum, fac nouazeci de
minute cu masina“.
Pierdere de venituri: daca negustorii din partea
„proasta“ a Al-Ram deplang o scadere de 30 pana la 50% a cifrei de afaceri, un
dentist a trebuit sa-si inchida pur si simplu cabinetul, in vreme ce
proprietarul unui imobil cu o extraordinara vedere asupra zidului si-a pierdut
toti locatarii.
Pierdere de personal: intre o treime si o jumatate din
medici si infirmieri, dar si din profesori nu mai pot veni sa munceasca la
Ierusalim. Pierdere anuntata a „rezidentei“: cei care nu vor mai putea justifica
o locuinta sau un loc de munca in Ierusalim isi vor pierde cartea albastra in
momentul reinnoirii acesteia.
In sfarsit si mai ales, pierderea de catre
Ierusalimul de Est a rolului sau de metropola palestiniana. „Oricine stie ca
viitoarele negocieri vor pleca de la «parametrii lui Clinton», in special
impartirea orasului pentru a putea gazdui cele doua capitale, rezuma Menahem
Klein. Asta incerca sa evite zidul, distrugand statutul de centru metropolitan
al Al Qods, deconectandu-l de hinterland-ul sau economic, social si cultural
palestinian.
Daca insa liderii nostri spera sa profite astfel de
slabiciunea palestinienilor, ei fac un calcul de scurta durata: tanara generatie
va ridica capul. Ce va mai ramane atunci din ambitia lui Sharon si a lui Olmert
de «reeliberare a Ierusalimului»?“ Alti interlocutori leaga escalada israeliana
de procesul de pace. Asa cum o face ambasadorul Sanbar, potrivit caruia
lucrurile s-au accelerat „din momentul in care Ierusalimul a fost oficial
inscris pe ordinea de zi a negocierilor. Pentru ca, odata luat in stapanire, nu
mai ramane nimic de negociat“. Pentru Wassim H. Khazmo, consilier al echipei
palestiniene de negociere, „Sharon a profitat de slabiciunea comunitatii
internationale pentru a lua ceea ce George W. Bush ii promisese in scrisoarea
din 14 aprilie 2004 - blocurile de colonii“. Nu vom fi deci surprinsi auzindu-l
pe domnul Toufakji renuntand sa mai revendice aceste „blocuri“, in numele
realismului. „Chiat si Maale Adoumin?“ „Da“ „Chiar si zona E1?“ „Da“.
Ca
raspuns la acest abandon, Hasib Nashashibi, membru al Coalitiei pentru
Ierusalim, evoca „criza de conducere“ din OEP: „Israelienii ne exploateaza
diviziunile si greselile“, iar Amos Gil arata „argumentul major pe care
atentatele kamikaze l-au oferit ca justificare a zidului“.
Cand ii vezi,
te gandesti la Kafka sau la regele Ubu: sunt palestinienii din enclavele de la
Biddu (35.000 de persoane), Bir Nabala (20.000) si Walaja (2.000) prinsi in
capcana zidului sau a barierei care ii incercuieste. Familia Gharib este
exemplul cel mai ilustrativ si crud.
Unul cate unul, colonii din Givon
Hadasha si-au construit casele pe pamanturile private palestiniene,
incercuindu-i casa si transformand-o intr-o mini-enclava, legata printr-un
drumeag de satul originar, totul fiind ingradit de un grilaj ce va fi curand
electrificat si dotat cu supraveghere video... Simpatici vecini: vazandu-ne,
unul ne striga de la fereastra: „Am arma, o sa trag!“ Vorbe in vant? I-au omorat
deja un fiu. Persecutati, membrii familiei Gharib rezista totusi de mai bine de
douazeci de ani... Cum sa nu-ti amintesti indignarea lui Meron Benvenisti:
„Zidul? E monumentul disperarii totale! Priviti Bethleemul: de-o parte, Biserica
Nasterii, de alta, buncarul construit in jurul mormantului Raselei.
E
aroganta ocupantului care pretinde sa defineasca si sa redefineasca comunitatile
dupa bunu-i plac: ca si cum «bariera» i-ar separa pe arabii «buni», acceptati la
Ierusalim, de cei «rai», care sunt exclusi. Inventatorii acestei orori gandesc
in aceeasi logica coloniala a secolului al XIX-lea care v-a impins si pe voi,
francezii, in Indochina sau in Maghreb.
Dar nici acum nu va fi mai bine!
Zidul Ierusalimului va sfarsi precum cel al Berlinului“.
|
|
|
alquds