2 noiembrie 1917: Lordul Arthur James Balfour, ministrulbritanic al afacerilor externe, trimite o scrisoare Lordului Walter Rothschild,reprezentant al evreilor britanici, prin care îl anunţă că guvernul britanic “considerăfavorabilă stabilirea în Palestina a unui cămin naţional pentru poporul evreu”.Britanicii îşi asigură astfel un aliat în regiune – cu precădere împotrivaFranţei – şi deschid perspectiva creării unui stat evreiesc.

29 noiembrie 1947: Adunarea Generală a ONU adoptă, cu omajoritate de două treimi, planul de partajare a Palestinei prin rezoluţia 181care prevede un stat evreiesc, un stat arab şi o zonă “sub regiminternaţional particular”.

La sfârşitul anului 1947 încep primele confruntări. Până înmartie 1948, luptele sunt mai degrabă în avantajul palestinienilor. Ei întrerupcăile de comunicaţie, încercuiesc coloniile evreieşti şi izolează marile oraşe,cu precădere Ierusalimul.

9-10 aprilie 1948: Masacrul celor 250 de locuitori ai satuluipalestinian Deir Yassin de către trupele miliţiei Irgun, condusă de MenahemBegin, şi Lehi, condusă de Iţak Şamir.

14 mai 1948: Proclamarea statului Israel de cătreDavid Ben Gurion.

15 mai 1948: Armatele statelor arabe,refuzând planul de partaj, intră în Palestina (armatele Transiordaniei,Egiptului şi Siriei, ajutate de contingente libaneze şi irakiene).

11 decembrie 1948: Adoptarea de cătreNaţiunile Unite a rezoluţiei 184care decide, prin articolul 11 “necesitatea să se permitărefugiaţilor care doresc, să se reîntoarcă la casele lor cel mai rapid posibilşi să trăiască în pace cu vecinii lor, şi să fie indemnizaţi cu titlu decompensaţii pentru bunurile lor cei care decid să nu se întoarcă, în virtuteadreptului internaţional şi a echităţii, această pierdere şi aceste daunetrebuind să fie reparate de către guvernele şi sau autorităţile responsabile”.

16 iunie 1948: David Ben Gurion declară:"trebuie să împiedicăm întoarcerea lor cu orice preţ".

11 mai 1949: Statul Israel devinemembru ONU.

Din 23 februarie până în 20 iulie:Acordurile de armistiţiu semnate de către Israelşi vecinii săi arabi stabilesc rezultatele războiului: statul palestinian amurit înainte de a se naşte, Israelşi-a mărit teritoriul cu o treime şi a expulzat între 800.000 şi 900.000palestinieni.

24 aprilie 1950: Transiordania anexeazăCisiordania. Egiptul asigură controlul asupra Gazei.

Octombrie 1951: Israelul refuză planul depace propus de ONU, acceptat de către Egipt, Siria, Liban şi Iordania.

Februarie 1955: Semnătura pactului de la Bagdad (în 24). Atac israelian împotriva Gazei (în 28).

Octombrie-noiembrie 1956: Agresiune aIsraelului, Franţei şi Marii Britanii, împotriva Egiptului, după naţionalizareade către preşedintele Nasser a canalului Suez, în 26 iulie.

1 februarie 1958: Uniunea Egiptului şi aSiriei în sânul Republicii Arabe Unite (RAU).

Octombrie 1959: Primul congres al Fatah,[partid palestinian] creat în Kuweit.

13-17 ianuarie 1964: Prima întâlnire aşefilor de stat arabi, la Cairo.

29 mai 1964: Crearea Organizaţiei pentruEliberarea Palestinei (OEP) la Ierusalim.

1 ianuarie 1965: Prima acţiune militară aFatah împotriva Israelului.

5-10 iunie 1967: Războiul de şase zile.Israelul ocupă restul Palestinei (Cisiordania, Fâşia Gaza, Ierusalimul de Est),Sinaiul egiptean şi Înălţimile Golan ale Siriei. Începe colonizarea israelianăa acestor teritorii.

22 noiembrie 1967: Consiliul deSecuritate al ONU adoptă rezoluţia 242 [prin care Israelul este somat să elibereze teritoriileocupate].

21 martie 1968: Bătălia de la Karameh, înIordania, între trupele israeliene şi palestinieni.

10-17 iulie 1968: Reuniunea celui de-alpatrulea Consiliul Naţional Palestinian al OEP. Modificarea Cartei naţionale.

1-4 februarie 1969: Al cincilea ConsiliuNaţional Palestinian. Yasser Arafat devine preşedinte ale Comitetului Executival OEP.

Februarie 1970: Confruntări grave întreOEP şi guvernul iordanian.

Iulie 1970: Acceptarea de cătrepreşedintele Nasser şi regele Hussein al Iordaniei a planuluiamerican Rogers, care prevede aplicarea rezoluţiei 242.

Septembrie 1970: Înfruntările dintre OEPşi armata iordaniană conduc la zdrobirea OEP. Pentru a-şi răzbuna morţii, oparte din conducerea palestiniană se lansează, sub sigla “Septembrienegru”, într-o serie de operaţiuni teroriste. Aceastăfază se va termina în 1974, odată cu ajungerea lui Arafat la ONU. În 1971, OEPeste expulzată din Iordania. Conducerea Rezistenţei palestiniene se instaleazăîn Liban.

5-6 septembrie 1972: Asasinarea maimultor atleţi isralieni la Jocurile Olimpice de la München de către un commandoal organizaţiei palestiniene “Septembrie negru”.

Aprilie 1973: Operaţiune israliană în Beirut şi asasinarea atrei importanţi lideri ai OEP. Mari manifestaţii de solidaritate cu Rezistenţapalestiniană în Liban.

August 1973: Constituirea FrontuluiNaţional Palestinian în teritoriile ocupate de către statul Israel.

6 octombrie 1973: Ofensiva trupeloregiptene şi siriene pentru a recuceri teritoriile ocupate de către Israel.Începutul războiului din Octombrie, aşa-zisul război de Kippur sau de Ramadan.

22 octombrie 1973: Adoptarea rezoluţiei338 a Consiliului de Securitate. Lupteleîncetează câteva zile mai târziu.

26-28 noiembrie 1973: Întâlnire arabă lanivel înalt în Alger. OEP este recunoscută ca “singurul reprezentantal poporului palestinian”. Iordania se abţine de lavotarea acestei rezoluţii.

1-9 iunie 1974: Al doisprezeceleaConsiliu Naţional Palestinian. OEP acceptă ideea unei autorităţi naţionaleasupra “întregii părţi eliberate a Palestinei”. Câteva săptămâni mai târziu se crează Frontul Refuzului,condus de Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei (FPEP).

26-29 octombrie 1974: Întâlnire arabă lanivel înalt la Rabat.Iordania se raliază punctului de vedere majoritar şi recunoaşte OEP.

13 noiembrie 1974: Discursul lui YasserArafat la ONU. Naţiunile Unite recunosc dreptul palestinienilor la independenţăşi autodeterminare. OEP obţine statut de observator.

Aprilie 1975: Începutul războiului civillibanez.

30 martie 1976: Ziua Pământului Galileiiorganizată de către palestinienii din Israel. Manifestaţiile suntreprimate violent (şase morţi).

13 aprilie 1976: Alegeri municipale înCisiordania ocupată. Largă victorie a candidaţilor apropiaţi de OEP.

1 iunie 1976: Siria, care vrea să-şiîntărească hegemonia asupra Libanului, intervine cu trupe, care intră masiv înLiban şi zdrobesc, cu ajutorul Falangiştilor [creştini], OEP şi MişcareaNaţională Libaneză. Această invazie este urmată de masacrul de către sirieni ataberei palestiniene de la Tall al-Zatar.

6 septembrie 1976: OEP este admisă camembru regulat al Ligii Arabe.

12-20 martie 1977: Al treisprezeceleaConsiliu Naţional Palestinian al OEP de la Cairo. Acceptarea ideii unui statpalestinian independent construit pe o parte din Palestina.

17 mai 1977: Dreapta câştigă pentru primadată alegerile legislative din Israel.Liderul ei, Menahem Begin, devine prim-ministru.

1 octombrie 1977: Declaraţieamericano-sovietică asupra păcii în Orientul Apropiat. OEP sprijină aceastădeclaraţie.

19-21 noiembrie: Călătorie apreşedintelui egiptean Anuar al-Sadat în Ierusalim.

14 martie 1978: Israelul invadează SudulLibanului.

17 septembrie 1978: Semnarea acordurilorde la Camp David între Egipt,Israel şi Statele Unite, condamnate de către întâlnirea arabă la nivel înalt dela Bagdad, din luna noiembrie a aceluiaşi an.

Iunie 1981: Atac israelian împotrivareactorului nuclear Osirak de la Tamuz, în Irak.

Iulie 1981: Războiu israelo-palestinianla frontiera libaneză. Bombardamente israeliene asupra Beirutului.

7 august 1981: Plan de pace propus deemirul Fahd, prinţ moştenitor al Arabiei Saudite.

6 octombrie 1981: Asasinareapreşedinteliui egiptean al-Sadat.

14 decembrie 1981: O zi mai târziu dupădeclararea “stării de război” în Siria, Israelul anexează Înălţimile Golan.

Martie-aprilie 1982: Insurecţiepalestiniană în teritoriile ocupate. Destituire a primarilor aleşi.

25 aprilie 1982: Sfârşitul evacuăriiSinaiului de către Israel.

6 iunie 1982: Începutul invazieiisraeliene în Liban şi asedierea Beirutului. OEP începe în septembrie, subprotecţia Forţei Multinaţionale, evacuarea capitalei libaneze.

1 septembrie 1982: Discursulpreşedintelui american Reagan prezentând un nou “plan de pace”.

9 septembrie 1982: Adoptarea rezoluţieifinale a întâlnirii arabe la nivel înalt de la Fes (Maroc) care face apel lacrearea unui stat palestinian independent, recunoaşte OEP ca reprezentant unicşi legitim al poporului palestinian şi dreptul la pace a “tuturorstatelor din regiune”.

14-18 septembrie 1982: Asasinarea nouluipreşedinte al Libanului, ales dar care încă nu depusese jurământul, BeşirGemayel (14/09). Intrarea trupelor israeliene în Beirutul de Vest. În 16 septembrie,Forţele Libaneze (miliţii creştine) intră în taberele de refugiaţi palestinienide la Sabra şi Şatila pentru “a epura teroriştii”. Încă din 17 septembrie dimineaţa, soldaţii israelieni(conduse de generalul Ariel Şaron, ministru al apărării), care încercuiesctaberele, sunt martorii masacrelor civililor fără a interveni în vreun fel.Bilanţ: 800 de morţi conform comisiei de anchetă israeliene conduse dejudecătorul Kahan; 1500 conform OEP.

20 septembrie 1982: Propunerea regeluiHussein al Iordaniei pentru o “Confederaţiei iordaniano-palestiniană”.

Februarie 1983: Al şaisprezeceleaConsiliu Naţional Palestinian de la Alger adoptă planul de la Fesşi propunerile sovietice.

17 mai 1983: Acord de pacelibanezo-israelian.

25 mai 1983: Începutul dizidenţei dinFatah.

August-septembrie 1983: Relansarearăzboiului civil din Liban. În Israel,Menahem Begin demisionează, fiind înlocuit de Iţak Şamir.

5 martie 1984: Abrogarea acorduluiisraelo-libanez din 1983 de către Amin Gemayel.

27 martie 1984: Acorduri de reconcilierela Aden întreFatah, FDEP, FPEP şi PCP.

1 aprilie 1984: Retragerea soldaţilorForţei Multinaţionale din Liban.

23 iulie 1984: Alegeri legislative în Israel.Formarea unui guvern de “uniune naţională”.

11 februarie 1985: Adoptarea la Amman de către regeleHussein şi Yasser Arafat a unei declaraţii comune, de “acordiordaniano-palestinian”.

Primăvara lui 1985: Noi masacre la Sabraşi Şatila, precum şi în alte tabere palestiniene din Liban, de data asta comisede către miliţiile şiite Amal.

Iunie 1985: Sfârşitul retrageriiisraeliene din Liban, cu excepţia bandei frontaliere de sud controlate deArmata Libanului de Sud.

1 octombrie 1985: Raid al aviaţieiisraeliene asupra cartierului general al OEP din Tunisia (70 de morţi).

20-26 aprilie 1987: Reunificarea OEP(Fatah, EPEP, FDEP, PCP) în timpul celui de-al optsprezecelea Consiliu NaţionalPalestinian, reunit la Alger.

Decembrie 1987: Începutul în Gaza, apoi în Cisiordania, a Intifadei, răscoalăpalestiniană în teritoriile ocupate de către Israel.

16 aprilie 1988: Un commando israelian îlasasinează pe numărul doi al OEP, Abu Jihad, în Tunis.

31 iulie 1988: Regele Hussein alIordaniei anunţă, la televiziune, că rupe “legăturile legale şiadministrative” ale ţării sale cu Cisiordania, anexatăde către bunicul său Abdallah în 1950 şi ocupată din 1967 de către Israel.

12-15 noiembrie 1988: A nouăsprezeceasesiune a Consiliului Naţional Palestinian din Alger. OEP proclamă statulPalestina, recunoaşte rezoluţiile 181, 242 şi 338 ale ONU şi reafirmăcondamnarea terorismului.

13 decembrie 1988: Discurs al lui YasserArafat în faţa Adunării Generale a ONU la Geneva(Statele Unite îi refuzaseră viza şefului OEP) în care reia declaraţiile CNPdin noiembrie. A doua zi el condamnă terorismul sub toate formele. Washingtonulacceptă să deschidă “un dialog substanţial”cu OEP.

6 aprilie 1989: Iţak Şamir prezintăplanul său în patru puncte – centrat pe organizarea de alegeri libere înteritoriile ocupate.

2-4 mai 1989: Vizită a lui Yasser Arafatla Paris, încursul căreia şeful OEP declară Carta palestiniană “caducă”.

Ianuarie 1990: Emigrarea evreilor dinURSS către Israelcunoaşte o accelerare bruscă. Numărul lunar de noi sosiţi nu va înceta săcrească până în decembrie (34.000), ajungând până la sfârşitul anului la200.000.

20 iunie 1990: După tentativa dedebarcare a unui commando palestinian în Israel, preşedintele americanGeorge Bush anunţă suspendarea dialogului americano-palestinian.

2 august 1990: Forţele irakiene trecfrontiera emiratului Kuweit. Rezoluţia 660 a Consiliului de Securitate a ONUcere imperios “retragerea imediată şi necondiţionată a tuturorforţelor irakiene”. Contrariu majorităţii ţărilorarabe, OEP îl susţine pe Saddam Hussein.

8 octombrie 1990: Masacru terorist înMoscheile Ierusalimului (18 morţi, 150 răniţi). Israelul refuză accesulcomisiei de anchetă numite de ONU.

15 ianuarie 1991: Asasinarea, la Tunis, anumărului doi al OEP, Abu Iyad, a consilierului său Abu Muhammad al-Umari şi aresponsabilului cu securitatea Hayel Abdel Hamid.

11 martie 1991: Prima vizită asecretarului de stat american James Baker la Ierusalim de la începerearăzboiului din Golf. Îi vor urma numeroase altele până la acceptarea de către Israel, în 2august 1991, a principiului unei conferinţe pentru pace.

18 octombrie 1991: După acordul dat în 3octombrie de către Consiliul Naţional Palestinian şi o ultimă rundă deconsultări, James Baker, însoţit de omologul său sovietic, anunţă de laIerusalim convocarea unei conferinţe pentru pace în 30 octombrie la Madrid.Tel-Avivul şi Moscova restabilesc relaţiile diplomatice rupte în 1967.

30 octombrie 1991: DeschidereaConferinţei de la Madrid de către preşedinţii american şi sovietic George Bushşi Mihail Gorbaciov, urmată, în 3 noiembrie, de primele negocieri bilateraleîntre Israel şi vecinii săi arabi, inclusiv palestinieni în cadrul uneidelegaţii comune iordaniano-palestiniene. Acestea vor urma, nu fărădificultăţi, în decembrie şi februarie, în timp ce negocierile multilateralevor începe, la Moscova, în 28 ianuarie 1992.

24 februarie 1992: Secretarul de statamerican James Baker acordă garanţii bancare pentru un împrumut de 10 miliardede dolari Israelului, condiţionat de oprirea colonizării evreieşti înCisiordania şi în Fâşia Gaza.

23 iunie 1992: Iţak Rabin câştigăalegerile legislative israeliene.

10 septembrie 1992: Iţak Rabin are învedere o “retragere limitată” din Golanulşirian în schimbul unei “păci totale cu Siria”.

24-26 noiembrie 1992: În cursul unei călătoriiîn Israel şi Israel şi înIordania, François Mitterrand apără dreptul palestinienilor la un stat şi cereautorităţilor israeliene să-i considere pe conducătorii OEP ca “interlocutoriicare se impun”.

16 decembrie 1992: Ca urmare a răpirii şia asasinării unui grănicer de către Hamas, guvernul Rabin expulzează în Libanulde Sud 415 palestinieni suspecţi de simpatie pentru islamişti. Condamnată deConsiliul de Securitate, această decizie blochează procesul de pace timp de maimulte luni.

9-10 septembrie 1993: Israelul şi OEP serecunosc reciproc.

13 septembrie 1993: Semnarea de către OEPşi guvernul israelian la Casa Albă, în prezenţa lui Iţak Rabin şi a lui YasserArafat, a Declaraţiei de principii asupra aranjamentelor interimare de “autoguvernare”.

25 februarie 1994: Masacru în moscheiadin Hebron.Colonistul israelian Baruch Goldstein asasinează 29 de palestinieni.

29 februarie 1994: Acordul de la Parisîntre Israelşi OEP asupra chestiunilor economice.

4 mai 1994: Acordul de la Cairo între IţakRabin şi Yaser Arafat asupra modalităţilor de aplicare a Declaraţiei deprincipii israeliano-palestiniană.

1 iulie 1994: Reîntoarcerea lui YasserArafat în Gaza.

14 octombrie 1994: Arafat, Peres şi Rabinprimesc împreună Premiul Nobel pentru Pace.

26 octombrie 1994: Semnarea tratatului depace dintre Israelşi Iordania.

Ianuarie 1995: Blocadă a teritoriilorpalestiniene de către Israelîn urma atentatului comis de către Jihadul Islamic la Beit Lid, care a făcut 16morţi israelieni.

Aprilie 1995: Yasser Arafat arestează 170de membri sau simpatizanţi ai Hamas după trei atentate revendicate deislamişti.

28 septembrie 1995: În ciuda unui nouatentat la Ierusalim, în 21 august, Arafat şi Rabin semnează la Washington, în prezenţa preşedinţilor Clinton şi Mubarak precum şi a regeluiHussein, acorduri asupra extinderii autonomiei Cisiordaniei, cunoscute subnumele de Oslo II.

4 noiembrie 1995: Asasinarea lui IţakRabin de către studentul de extremă-dreaptă Yigal Amir. Devine prim-ministruŞimon Peres.

Noiembrie-decembrie 1995: Israelul seretrage din oraşele palestiniene, mai puţin Hebron.

20 ianuarie 1996: Yasser Arafat este alespreşedinte al Autorităţii Palestiniene, iar partizanii săi obţin două treimidin cele 80 de locuri ale Consiliului de Autonomie, care ia numele de ConsiliuLegislativ.

Februarie-martie 1996: Ca represalii dupăasasinarea lui Yahia Ayaş, “inginerul”Hamas, de către serviciile secrete israeliene, Hamas organizează, în Ierusalim,Tel Aviv şi Aşkelon, o serie de atentate teroriste sângeroase care fac mai multde 100 de morţi şi destabilizează guvernul Peres.

Aprilie 1996: Şimon Peres dă undă verdearmatei israeliene pentru operaţiunea numită “Strugurii mâniei” împotriva Libanului. În 18, 98 de civili refugiaţi într-o tabărăONU la Qana, în Sudul Libanului, mor sub bombele israeliene. Încetarea foculuiintervine în 27.

24 aprilie 1996: Reunit pentru prima oarăîn Palestina, la Gaza, Consiliul NaţionalPalestinian elimină din Carta sa toate articolele punând sub semnul întrebăriidreptul la existenţă al statului Israel.

29 mai 1996: Benyamin Netanyahu şicoaliţia sa grupând drepta, extrema dreaptă şi grupările religioase câştigăalegerile israeliene. El devine prim-ministru.

27-29 septembrie 1996: Deschiderea decătre municipalitatea evreiască a Ierusalimului a unui tunel ameninţândesplanada moscheilor, provoacă violenţele cele mai grave din teritoriileocupate de la sfârşitul Intifadei (76 de morţi).

8 octombrie 1996: Prima vizită oficială alui Yasser Arafat în Israel,invitat la Cezareea de către şeful statului, Ezer Weizman.

15 ianuarie 1997: Protocolul acorduluiasupra retragerii israeliene din oraşul Hebronşi asupra transferului unor puteri către Autoritatea Palestiniană.

25 februarie 1997: Guvernul israelian îşianunţă decizia de a construi o colonie evreiască pe colina Har Homa, în parteaarabă a Ierusalimului. În ciuda acestei violări a acordurilor de la Oslo,Statele Unite îşi exercită dreptul de veto împotriva rezoluţiei Consiliului deSecuritate a ONU care ar fi invitat Israelul să renunţe la construcţia acestorlocuinţe [rezervate în exclusivitate evreilor].

25 septembrie 1997: Poliţia palestinianăautonomă închide 16 birouri şi asociaţii aflate în legătură cu Hamas. Înaceeaşi zi, Mossadul încearcă să-l asasineze în Iordania pe directorul birouluipolitic al Hamas aflat în exisl, Khaled Mechaal.

1 octombrie 1997: Sub presiuneaIordaniei, Israelul îl eliberează pe şeicul Ahmad Yassin, şeful spiritual alHamas, care va fi primit în triumf la Gazaîn 6 octombrie. Iordania schimbă cu Israelul 2 agenţi ai Mossadului pentru 35de prizonieri palestinieni.

14 mai 1998: În timpul comemorării decătre palestinieni celei de-a cinzecea aniversări a creaţiei statului Israel şia expulzării câtorva sute de mii de palestinieni, au loc confruntări grave cuarmata israeliană, care fac 9 morţi şi 1200 de răniţi.

21 iunie 1998: Guvernul israelianratifică planul Marelui Ierusalim [prin care se viza în mod direct ocupareaIerusalimului de Est arab], propus de Netanyahu.

7 iulie 1998: Adunarea Generală a ONUridică statutul delegaţiei palestiniene la cel de super-observator. În 13iulie, Consiliul de Securitate al ONU cere Israelului să renunţe la planulMarelui Ierusalim.

23 octombrie 1998: Acordul de la WyeRiver. Autoritatea Palestiniană trebuie să recupereze în următoarele trei luniîncă 13% din teritoriul Cisiordaniei (din care 1% în deplină suveranitate şi12% în suveranitate partajată împreună cu Israelul), în schimbul uneirepresiuni acerbe din partea poliţiei palestiniene a mişcărilor ostile păcii.CIA supravizează planul de “luptă împotriva terorismului”.

24 noiembrie 1998: Inaugurareaaeroportului internaţional de la Rafah (Gaza).

18 decembrie 1998: În timp ce forţeleamericane şi britanice bombardează Irakul, guvernul israelian suspendăaplicarea acordului de la Wye River.

21 decembrie 1998: Cu 81 de voturiîmpotriva 30, parlamentul israelian decide să se auto-dizolve şi să convocealegeri anticipate prevăzute pentru 17 mai 1999.

7 februarie 1999: Decesul regelui Huseinal Iordaniei, înlocuit de către fiul său, prinţul devenit rege Abdallah II.

25 martie 1999: Reuniţi la Berlin, şefii statelorşi ai guvernelor ţărilor memebre ale Uniunii Europene afirmă “dreptulpermanent şi fără restricţii al palestinienilor la autodeterminare, incluzândposibilitatea de a avea un stat”.

4 mai 1999: Sfârşitul perioadei deautonomie palestiniană prevăzută de către Declaraţia de Principii din 13septembrie 1993. O zi mai târziu, constatând angajamentul luat de cătrepreşedintele american William Clinton, într-o scrisoare adresată lui Arafat, dea face tot ce este necesar, la rândul lui, pentru ca negocierile asuprastatutului final al Cisiordaniei şi al fâşiei Gaza să ajungă la bun sfârşit “întermen de un an”, Consiliul Central al OEP acceptă săamâne proclamarea statului palestinian independent cu un an.

17 mai 1999: Alegerea, în Israel, a celor120 de deputaţi ai Knessetului şi a primului-ministru. Candidatul muncitorescEhud Barak îl devansează pe şeful partidului Likud, Benyamin Netanyahu, cu 56%din voturi împotriva 44%.

4 septembrie 1999: Semnat de către YasserArafat şi Ehud Barak, Acordul de la Şarm el-Şeikh, redefineşte calendarul deaplicare a acordurilor de la Wye River pentru retragerea suplimentară a armateiisraeliene, deschiderea celor două “pasaje sigure” dintre Fâşia Gaza şi Cisiordania, eliberarea prizonierilorsuplimentari şi acordul definitiv asupra celorlalte probleme rămase în suspans,care trebuie concluzionat cel mai târziu la 13 septembrie 2000.

13 octombrie 1999: Primul-Ministru EhudBarak şi principala organizaţie a coloniştilor evrei [din teritoriile ocupate]cad de acord asupra dezmembrării câtorva implantaţii ilegale dintre cele 42apărute sub guvernul Netanyahu.

15-16 decembrie 1999: Reluare a tratativelorisraelo-siriene, întrerupte din 1996, la Washington.Negocierile vor fi suspendate în martie, în lipsa unui acord.

Mai 2000: Retragere precipitată, (eraprevăzută în 7 iulie), a armatei israeliene din Libanul de Sud ca urmare aofensivei Hizballah şi a distrugerii ALS (Armata Libanului de Sud).

10 iunie 2000: Decesul preşedinteluisirian Hafez al-Assad. Fiul său, Başar, îi succede.

11-24 iulie 2000: Negocieri la Camp David între preşedintele american William Clinton,primul-ministru israelian Ehud Barak şi preşedintele Autorităţii Palestiniene,Yasser Arafat.

31 iulie 2000: Knessetul îl alege pe MoşeKaţav, deputat din partidul Likud, al optulea preşedinte al statului Israel,care îl înfrânge în alegeri pe ex-primul-ministru Şimon Peres.

28 septembrie 2000: Şeful partiduluiLikud, Ariel Şaron, face o vizită pe espalanda moscheilor [al-Aqsa şi DomulStâncii] din Ierusalimul de Est. A soua zi au loc primele ciocniri dintrepalestinieni şi armată, primele victime şi începutul celei de-adoua Intifada.

16-17 octombrie 2000: Israelieni şipalestinieni acceptă să se regăsească în jurul aceleiaşi mese la Şarm al-Şeikh.După 24 de ore de incertitudine, se înregistrează un acord oral în trei puncte:“terminarea violenţei”, stabilirea unei “comisiide anchetă” asupra confruntărilor şi reluareanegocierilor în cadrul procesului de pace.

21-22 octombrie 2000: A douăzeci şicincea întâlnire extraordinadă la nivel înalt de la Cairo, în prezenţa a paisprezece şefi de statarabi. Dacă participanţii acuză Israelul de “război împotrivapoporului palestinian”, nu adoptă însă nici o măsurădrastică împotriva statului evreu.

1 noiembrie 2000: Întâlnire între Arafatşi Peres, care vor să pună capăt violenţelor.

21 noiembrie 2000: Egiptul îşi retrageambasadorul din Israeldupă atacurile aeriene şi navale ale Ţahal împotriva Gazei, ca urmare a unuiatentat împotriva unui autobuz şcolar cu copii de colonişti.

28 noiembrie 2000: Deputaţii Knessetuluiadoptă o moţiune preconizând dizolvarea Adunării legislative israeliene şiconvocarea de alegeri generale anticipate.

1-9 decembrie 2000: Ehud Barak îşi anunţădemisia, alegerile având loc în cele din urmă în 6 februarie 2001. Se formeazăun guvern de uniune naţională. Se angajează dezbateri asupra oportunităţii abrogăriilegii ce prevede alegerea primului-ministru prin sufragiu universal direct.

21 decembrie 2000: Partidul Mereţ (stângapartidului muncitoresc) refuză să acorde investitura lui Şimon Peres pentrualegeri legislative anticipate. Relansarea procesului de pace la iniţiativa luiBill Clinton.

28 decembrie 2000: Întâlnirea la nivelînalt de la Şarm al-Şeikh, la care ar fi trebuit să ia parte Barak, Arafat şi Clinton, alături deMubarak, este în cele din urmă anulată. Cele două tabere exprimă multiple rezervefaţă de propunerile americane. Israelul se opune la suveranitata palestinianăasupra esplanadei Moscheilor [din Ierusalimul de Est]. Palestinienii refuză sărenunţe la principiul dreptului de întoarcere a refugiaţilor [pe pământurile depe care au fost expulzaţi în 1948].

4 ianuarie 2001: Reluarea negocierilorisraeliano-palestinene la Washington.Dar, la câteva săptămâni pâna la preluarea puterii la Casa Albă, preşedintele Clinton eşuează în eforturile de obţinere a unui acorddefinitiv de pace între Israelşi Palestina. “Tot ce se poate întâmpla”,declară el, va fi de acum de resortul succesorului său, George Walker Bush.

8 ianuarie 2001: Mai mult de 100.000 deIsraelieni manifestă împotriva divizării Ierusalimului şi cer menţinerea întotalitate a oraşului sub suveranitate israeliană.

20 ianuarie 2001: G. W. Bush, ales fărămajoritate de voturi, depune jurământul la Washington şi devine al patruzeci şi treileapreşedinte al Statelor Unite.

21-27 ianuarie 2001: Tratativele de laTaba (Egipt) se sfârşesc fără un acord de pace. Ipoteza unei întâlniri întreEhud Barak şi Yasser Arafat, înainte de alegerile israeliene de la 6 februarie,evocată la un moment dat, este anulată. Ar fi trebuit să se deruleze la Stockholm – capitalaţării europene al cărei guvern asigură preşedinţia Uniunii Europene.

6 februarie 2001: Candidatul dreptei,Ariel Şaron, este ales prim-ministru al Israelului cu 62,5% din voturi (la unnivel de participare la vot de 62% într-o ţară în care, de obicei, 80% din ceiînscrişi îşi exercită acest drept). Încă de la anunţarea rezultatelor, EhudBarak anunţă că-şi va abandona mandatul parlamentar şi responsabilităţile înfruntea Partidului Muncitoresc.

7 martie 2001: La şaizeci şi trei de ani,şeful dreptei israeliene, Ariel Şaron, este investit prim-ministru al unuiguvern de uniune naţională de către parlament. Al douăzeci şi nouălea guvern alIsraelului numără douăzeci şi şase miniştri şi doisprezece vice-miniştri – celmai numeros din istoria ţării, şi este susţinut de o coaliţie de opt partidecare îi asigură o majoritate de cel puţin 73 de deputaţi din cei 120 aiKnessetului.

11 martie 2001: Armata israeliană impuneo blocadă totală a oraşului Ramallah [în care se află cartierul general al OEPşi a lui Yasser Arafat], blocând toate căile de acces spre exterior cu baraje.

14 martie 2001: Doi palestinieni suntomorâţi şi zece alţii răniţi în timpul ciocnirilor cu armata israeliană cuocazia manifestărilor de protest împotriva blocadei exercitate asuprateritoriilor ocupate.

27 martie 2001: Trei persoane suntomorâte într-un atentat sinucigaş cu explozibil din nordul Israelului, de cătreun kamikaze palestinian care explodează o încărcătură în faţa unui grup detineri israelieni.

28 martie 2001: Israelul lansează înseara de 28 martie o serie de raiduri cu elicopterul în Gazaşi Cisiordania ca ripostă împotriva ultimelor atentate perpetrate în Israel, făcândcel puţin doi morţi şi aproximativ şaizeci de răniţi. În aceeaşi seară,responsabilii israelieni anunţă angajarea într-o operaţiune de lungă durată, ţara lor renunţând să răspundă după fiecare atac, înfavoarea luării iniţiativei operaţiunilor.

31 martie 2001: În noaptea de 31 martiespre 1 aprilie, în jur de 100 de oameni din unităţile speciale ale armateiisraeliene, capturează în nordul oraşului Ramallah (Cisiordania) 6 militanţipalestinieni, dintre care 5 din garda personală a lui Yasser Arafat – Forţa 17.Este o incursie inedită pentru Ţahal în zona autonomă palestiniană dupăînceputul Intifadei. În acelaşi timp, coloniştii evrei din Hebron înmormântează un bebeluş de 10 luni,omorât de un lunetist palestinian.

14 aprilie 2001: Atacarea de cătreHizballah a unei poziţii israeliene în cătunele de la Şebaa în cursul căruia unsoldat israelian este omorât. (Zonă revendicată de către Liban şi ocupată deIsrael în 1967). Ea nu este deci vizată de rezoluţia 425 a Consiliului deSecuritate – care nu tratează decât teritoriul ocupat în 1947 – în virtuteacăreia armata israeliană evacuase Libanul în mai 2000).

15 aprilie 2001: Israelul avertizeazăBeirutul şi Damascul că “vor plăti preţul” oricărei atitudini anti-israeliene aHizballah.

16 aprilie 2001: O staţie radar, laDahr-al-Baidar (la est de Beirut)este ţinta unei operaţiuni aeriene israeliene. Este prima dată din 1982 cândforţele siriene din Liban, evaluate la 35.000 de oameni, sunt direct vizaţi.Conform serviciilor de securitate libaneze, cel puţin doi soldaţi sirieni suntomorâţi şi cinci alţii răniţi. Această operaţiune este un răspuns laevenimentele din 14 aprilie.

Noaptea dinspre 17 spre 18 aprilie 2001:Armata israeliană se retrage din zonele Fâşiei Gaza (zona Beit Hanun, laextreminatatea nord-estică a Fâşiei Gaza) pe care o ocupa din noaptea de luni16 aprilie. Această retragere sugerează că Ariel Şaron cedează presiuniiamericane.

18 şi 19 aprilie 2001: Incursiunileisraeliene continuă în Gazaîn ciuda presiunii americane. Palestinienii răspund cu tiruri de mortiere.Ariel Şaron reuneşte cabinetul de securitate în şedinţă extraordinară în scopulstudierii posibilelor riposte militare la tirurile de mortiere palestinene.Yasser Arafat primeşte la Ramallah (Cisiordania) o delegaţie a CamereiReprezentaţilor americanăpentru a încerca să reafirme angajamentul său pentru procesul de pace.

21 aprilie 2001: Întâlnire israelo-palestinianăîn probleme de securitate la punctul de trecere Erez, dintre Israel şi FâşiaGaza. Conform unui comunicat israelian, întâlnirea stabileşte o cooperare înmaterie de securitate între cele două părţi.

22 aprilie 2001: Un atentat cu bombe înapropierea unei staţii de autobuz din centrul Kfar Saba (periferie a TelAvivului) face doi morţi şi 39 de răniţi. Hamasul revendică această acţiune.

23 aprilie 2001: Un copil palestinianeste omorât în sudul Fâşiei Gaza: este a patrusutea victimă palestiniană dinOrientul Apropiat de la reluarea Intifadei la data de 28 septembrie 2000. Unatentat din oraşul Or Yehuda, în sud-estul Tel Avivului, revendicat de cătreFrontul Popular de Eliberare a Palestinei (FPEP), face patru răniţi.

29 aprilie 2001: După o convorbire cupreşedintele egiptean Hosni Mubarak, ministrul israelian al afacerilor externeŞimon Peres anunţă că statul evreu va începe să uşureze măsurile îndreptateîmpotriva palestinienilor din Cisiordania şi Fâşia Gaza.

2 mai 2001: O reuniune a cabinetuluiisraelian de securitate, prezidată de Ariel Şaron, se ţine pentru prima datăîntr-o colonie evreiască [aflată în teritoriile ocupate], la Ofra. Blindate şibuldozere israeliene fac o incursiune în timpul nopţii în tabăra de refugiaţide la Rafah, aproape de frontiera egipteană a Fâşiei Gaza, omorând unadolescent şi distrugând cel puţin zece clădiri, conform autorităţilorpalestiniene şi martorilor.

5 mai 2001: Jurnalul englez TheIndependent publică extrase ale raportului preliminar al comisie internaţionaleconduse de senatorul american George Mitchell asupra violenţelor din Israel.Raportul cere ca Israelul să pună capăt oricărei colonizări în teritoriilepalestinene şi să înceteze utilizarea gloanţelor de cauciuc. Yasser Arafat cereconvocarea unei întâlniri la nivel înalt pentru a examina concluziile comisieiMitchell.

7 mai 2001: Jacques Chirac şi regeleAbdallah II al Iordaniei face apel la “raţiunea israelienilor şi apalestinienilor”, încurajându-i să accepte iniţiativade pace egipteano-iordaniană, care prevede o încetare a focului timp de o lunăpentru ca tratativele de pace să poată reîncepe.

13 mai 2001: Israelul promovează opolitică dură de “lichidare” aactiviştilor palestinieni şi de “creştere naturală a coloniilor”. Ţahal efectuează a şasea incursiune în Fâşia Gaza. Mai multeraiduri sunt lansate în zona palestiniană a Fâşiei Gaza, rănind aproximativcinsprezece persoane.

15 mai 2001: Israelienii sărbătoresc acinzeci şi treia aniversare a creării statului Israel, numită Naqba (mareacatastrofă) de către arabi. Patru palestinieni sunt omorâţi şi mai mult de 200răniţi în timpul marşurilor de protest care au degenerat în confruntări cusoldaţii israelieni. O femeie israeliană îşi găseşte moartea atunci cândpalestinienii deschid focul asupra maşinii ei, în Cisiordania. Conform luiYasser Arafat, “drumul spre pace” trece “printr-oretragere a armatei şi a coloniştilor de pe pământurile arabe şi palestinieneîn spatele frontierei din 1967”.

18 mai 2001: Un atentat sinucigaş comisde un kamikaze al Hamas la intrarea într-un centru comercial aglomerat alstaţiunii balneare israeliene Netanya face cinci morţi, printre care purtătorulde explozibili, şi mai mult de 70 de răniţi. Ca replică, israelienii trimitavioane de vânătoare F-16, o premieră de la războiul israeliano-arab din 1967.Oraşele Ramallah, Napluz, Tulkarem, din Cisiordania sunt bombardate.

19 mai 2001: Reprezentaţii ţărilor LigiiArabe cer ansamblului guvernelor arabe să rupă orice contact politic cuIsraelul atâta timp cât statul evreu nu încetează acţiunile militare îndreptateîmpotriva Palestinienilor.

21 mai 2001: ComisiaMitchell preconizează îngheţarea extinderiicoloniilor evreieşti din Cisiordania şi din Fâşia Gaza, precum şi încarcerareateroriştilor palestinieni pentru a încerca să pună capăt la opt luni deviolenţe. Secretarul de stat american Colin Powel numeşte un mediator special,William Burns, în scopul sprijinirii celor două părţi în punerea în practică aconcluziilor raportului Mitchell. Presa israeliană şi responsabili politicidenunţă utilizarea avioanelor F-16. Ariel Şaron îşi menţine atitudineainflexibilă.

23 mai 2001: În vizită la Paris, Yasser Arafatdoreşte ţinerea “rapidă” a unei întâlniri internaţionale la nivel înalt pentrua aplica recomandările raportului Mitchell şi cere o oprirea imediată acolonizării israeliene, înaintea reînceperii convorbirilor pentru pace. Estenecesară o reuniune a “membrilor de la Şarm al-Şaikh şi a comisieiMitchell cel mai rapid cu putinţă, pentru a se lucra la aplicarea acestorrecomandări, şi a se stabili concomitent un mecanism de aplicare şi un calendar.”

Sfârşitul lunii mai 2001: Douăzeci şitrei de plângeri (dintre care douăzeci şi doi ale unor supravieţuitori aimasacrului de la Sabra şi Şatila) depun o plângere colectivă la Parchetul de laBruxelles împotriva lui Ariel Şaron pentru atentat împotriva Drepturilor Omuluişi crime de război.

31 mai 2001: Moare în Kuweit FaysalHusseini, ministru însărcinat cu dosarul Ierusalimului în sânul AutorităţiiPalestinene şi fondator în 1979 al Societăţii de Studii Arabe la CasaOrientului.

24 iunie 2001: Vizită oficială a luiAriel Şaron în Statele Unite care se întreţine pentru a doua oară cupreşedintele Bush Jr. de la ocuparea funcţiei în fruntea guvernului Israeluluiîn 7 martie. Apar divergenţe mai cu seamă în privinţa îngheţării colonizăriiisraeliene în teritoriile palestiniene şi condiţiile aplicării raportuluiMitchell.

27 iunie 2001: Secretarul de stat ColinPowell începe un turneu în Orientul Apropiat. Cu puţin înainte de întâlnirea cusecretarul de stat la Ierusalim, Ariel Şaron se pronunţă încă o dată împotrivaoricărei dezmembrări a coloniilor din teritoriile palestiniene: “coloniilenu sunt un obstacol în calea păcii”.

5 şi 6 iulie 2001: Vizită oficialăcontroversată a lui Ariel Şaron în Franţa.

13 iulie 2001: Nouă escaladare aviolenţelor în teritoriile ocupate. De la încetarea focului decretată cu o lunăînainte, cel puţin o persoană a fost ucisă în medie zilnic.

Sfârşitul lunii iulie 2001: Parchetul dela Bruxelles se declară competent pentru a instrumenta plângerea împotriva luiAriel Şaron.

31 iulie 2001: La Ierusalim, poliţiaisraeliană este prezentă în cele mai multe dintre locurile publice, în timp ceo explozie distruge clădirile Hamasului la Napluz, în Cisiordania, confirmândpolitica afişată de Israel de eliminare a militanţilor palestinieni implicaţiîn atentate.

6 august 2001: Autoritatea Palestinianărefuză să-i aresteze pe cei şapte palestinieni cei mai căutaţi de către Israel, carecontinuă să fie decis să-şi continue politica de operaţiuni “extrajudiciare” îndreptate împotriva “teroriştilor”.

9 august 2001: Atentatul sinucigaş dinIerusalimul de Est, care înregistrează cele mai multe victime de la începutulIntifadei (17 morţi şi 90 de răniţi), este revendicat de către Jihadul Islamic.

10 august 2001: Incursiune a forţelorspeciale israeliene în interiorul birourilor Autorităţii Palestinene din sânulCasei Orientului, precum şi în alte nouă birouri ale Autorităţii dinIerusalimul de Est.

14 august 2001: Pentru prima dată de laînceputul Intifadei, Ţahal intră într-un oraş aflat sub control palestinian,Djenin, în Cisiordania.

27 august 2001: Abu Ali Mustapha, şef alFPEP (Frontul Popular de Eliberare a Palestinei) este omorât de două racheteale armatei israeliene în Ramallah. Autoritatea Palestiniană vede în acestasasinat o provocare la “un război total şi fără limite”.

29 august 2001: Israelul reocupă maimulte sectoare din Bet Djala, sub control palestinian din 1995 în virtutea acordurilorinterimare de pace de la Oslo. Incursiunea este condamnată de către comunitateainternaţională, îndeosebi de către Statele Unite.

3 septembrie 2001: Înaltul reprezentantpentru politică externă al Uniunii Europene, Javier Solana, începe un turneu înOrientul Apropiat. Sprijinit de regele Abdallah al Iordaniei, Solana încearcăsă favorizeze o întâlnire între Yasser Arafat şi Şimon Peres.