Toată lumea este de acord în privinţa faptului că Barack Obama este un om cu inteligenţă ascuţită, şi un jurist experimentat deosebit de precis atunci când trebuie să-şi aleagă cuvintele. Trebuie deci ca Obama să fie luat în serios – atât în ceea ce spune cât şi în ceea ce nu spune.

Cu o semnificaţie deosebită, prima sa declaraţie substanţială în materie de afaceri externe, în 22 ianuarie, la Departamentul de Stat, atunci când l-a desemnat pe George Mitchell ca trimis special în Orientul Apropiat.

Toată lumea s-a aşteptat ca Mitchell să-şi focalizeze atenţia asupra problemei israeliano-palestiniene, în zilele de după recenta invazie americano-israeliană în Gaza. În timpul acestui asalt ucigaş, Obama a rămas tăcut, neemiţând decât nişte platitudini, pe motivul, zicea el, că n-ar fi decât un singur preşedinte în Statele Unite – în vreme ce acest lucru nu-l incitase niciodată să tacă în multe alte chestiuni. Campania sa, în schmb, insistase puternic pe aceeaşi declaraţie a aceluiaşi Obama : « Dacă nişte rachete ar cădea acolo unde dorm cele două fetiţe ale mele, aş face tot ceea ce este în puterea mea pentru a opri acest lucru ! ». Făcea aluzie la copiii israelieni (este nevoie să precizăm ?), şi nu la sutele de copii palestinieni care erau masacraţi chiar atunci cu arme de fabricaţie americană, despre care, evident, nu putea vorbi, pentru că – de câte ori va trebui s-o repetăm ? – nu era decât un singur preşedinte care să poată s-o facă (dar care n-avea niciun chef).

Totuşi, în 22 ianuarie, singurul şi unicul preşedinte al Statelor Unite a devenit un oarecare Barack Obama. În consecinţă, acesta putea de acum să vorbească liber de acest gen de problemă – evitând cu grijă, bineînţeles, agresiunea împotriva Gazei, care tocmai luase sfârşit, printr-o întâmplare extraordinară (!) tocmai cu o zi înainte de încoronarea lui !

Discursul lui Obama a pus accentul pe angajamentul său în vederea unei soluţionări paşnice. N-a făcut precizări, cu excepţia unei propuneri anume : « Iniţiativa de pace arabă », a spus Obama, « comportă elemente constructive care ar putea contribui la progresul acestor eforturi. A venit timpul, pentru ţările arabe, să acţioneze conform promisiunii acestei iniţiative, susţinând guvernul palestinian condus de preşedintele Abbas şi de primul-ministru Fayyad, mergând în întâmpinarea normalizării relaţiilor lor cu Israelul şi luptând împotriva extremismului care ne ameninţă pe toţi. »

Obama, vedem acum, nu falsifică de-a dreptul propunerea Ligii Arabe, ci o transformă într-o farsă, cu grijă, cizelând-o şi făcând-o cât se poate de instructivă.

Propunerea de pace a Ligii Arabe cheamă efectiv la o normalizare a relaţiilor cu Israelul – în contextul – repet : în contextul – unei soluţionări a conflictului care să conducă la două state [Israel şi Palestina], în termenii consensului internaţional reunit de mult timp, pe care Statele Unite şi Israelul îl blochează de mai mult de treizeci de ani, într-o izolare internaţională totală, lucru pe care continuă să-l facă şi azi. Nucleul propunerii Ligii Arabe, aşa cum Obama şi consilierii săi în materie de Orientul Apropiat o ştiu perfect, este apelul la o reglementare politică pacifistă în aceşti termeni, binecunoscuţi astăzi, asupra cărora opinia generală este că sunt singura bază posibilă pentru reglementarea pacifistă de care Obama spune că este legat.

Omisiunea acestui fapt crucial nu poate fi pur accidentală. Ea semnalează într-o manieră foarte clară că Obama nu doreşte câtuşi de puţin să se îndepărteze de atitudinea de respingere americană. Apelul pe care-l lansează ţărilor arabe, îndemnându-le să transforme în fapte un corolar al propunerii lor, în vreme ce Statele Unite continuă să ignore existenţa însăşi a conţinutului său fundamental, care bineînţeles pre-condiţionează corolarul, depăşeşte limitele cinismului.

Actele cele mai semnificative de natură să dinamiteze orice reglementare pacifistă sunt acţiunile cotidiene susţinute de către Statele Unite în teritoriile ocupate, toate recunoscute ca acte de tip criminal : confiscarea de pământuri arabile şi de resurse şi construcţia a ceea ce arhitectul-şef al planului, Ariel Şaron, numea « bantustane » pentru palestinieni – ceea ce era de altfel o comparaţie injustă, căci bantustanele sud-africane erau cu mult mai viabile decât fragmentele de Palestina concedate palestinienilor în concepţia şaroniană asupra realităţii, instaurată în acest moment pe teren.

Dar Statele Unite şi Israelul merg până la a refuza o reglementare politică strict în cuvinte, recent, în decembrie 2008, Statele Unite şi Israelul (ah, eram să uit... precum şi câteva insule minuscule din Pacific) votând împotriva unei rezoluţii ONU care susţinea « dreptul poporului palestinian la autodeterminare » (votată cu 173 pentru, 5 împotrivă, şi vetoul Statelor-Unite-Israel, sub pretexte evazive).

Obama n-a pronunţat niciun singur cuvânt despre construirea de colonii şi de infrastructuri (rezervate coloniştilor) în Cisiordania, nici despre măsurile complexe care vizează la controlarea existenţei palestinienilor şi concepute de aşa manieră încât să dinamiteze perspectivele oricărei soluţii pacifiste pentru două state. Tăcerea sa este o respingere sinistră a avânturilor sale lirice despre modul în care « va menţine un angajament activ în direcţia atingerii a două state coexistând unul lângă celălalt, în pace şi securitate ».

N-a menţionat nici utilizarea de arme americane în Gaza, fapt care violează nu numai dreptul internaţional, dar şi legea americană. Nici expedierea de noi arme făcută de Washington pentru Israel, în toiul agresiunii americano-israeliene, lucru pe care nu-l ignorau cu certitudine consilierii săi în probleme legate de Orientul Apropiat.

Într-o anume privinţă, totuşi, Obama s-a arătat ferm: contrabanda de arme cu destinaţia Gaza trebuie să fie oprită... Şi-a însuşit părerea comună a Condoleezei Rice şi a ministrului israelian al afacerilor externe, Ţipi Livni, conform căreia frontiera între Fâşia Gaza şi Egipt trebuie să fie închisă ermetic – remarcabil exerciţiu de aroganţă imperială, aşa cum atrage atenţia Financial Times : « Felicitându-se reciproc, la Washington, cei doi responsabili păreau să uite faptul că făceau o înţelegere pe tema comerţului ilegal de la frontiera altcuiva, în situaţia aceea, Egiptul. » A doua zi, un responsabil egiptean califica memorandumul drept « ficţional ». Dar obiecţia egipteană a fost respinsă cu un dos de palmă...

Să revenim la aluzia făcută de Obama la propunerea « constructivă » a Ligii Arabe. Aşa cum am indicat, Obama persistă în a refuza susţinerea partidului învingător în alegerile din ianuarie 2006 – singurele alegeri libere din întreaga lume arabă – faţă de care Statele Unite şi Israelul au reacţionat, imediat şi în mod deschis, pedepsindu-i sever pe palestinieni pentru că se opuseseră voinţei stăpânilor. Dar există o lejeră zgâlţâitură, adică faptul că mandatul lui Abbas a luat sfârşit în 9 ianuarie, şi că Fayyad a fost numit fără să fi fost confirmat de către Parlamentul palestinian (ai căror membri sunt în principal răpiţi de către Israel, şi băgaţi în închisorile israeliene).

Cotidianul israelian Ha’aretz îl califică pe Fayyad drept « o pasăre curioasă în lumea politică palestiniană. Pe de o parte, este omul politic palestinian cel mai stimat în Israel şi-n Occident. Pe de altă parte, totuşi, n-are nici cea mai mică putere electorală, nici în Fâşia Gaza, nici în Cisiordania. » Raportul relevă de altminteri « relaţia intimă a lui Fayyad cu puterea politică israeliană », şi îndeosebi prietenia lui cu Dov Weisglass, un consilier extremist al lui Şaron. Deşi lipsit de orice susţinere populară, Fayyad este considerat competent şi integru, lucru care nu este obişnuit în sectoarele politice sponsorizate de Statele Unite.

Insistenţa lui Obama de a nu paria decât pe Abbas şi Fayyad nu face decât să confirme dispreţul constant al Occidentului pentru democraţie, imediat ce aceasta îi scapă de sub control.

Obama a furnizat obişnuitele motive « justificative » pentru ignorarea guvernului condus de Hamas. « Pentru a fi un autentic partener pentru pace », a declarat astfel Obama, « cvartetul [Statele-Unite, Uniunea Europeană, Rusia şi ONU] a adus foarte clar la cunoştinţa mişcării Hamas că aceasta trebuie să răspundă la nişte condiţii foarte precise : să recunoască dreptul Israelului la existenţă ; să renunţe la violenţă ; să respecte acordurile deja concluzionate. » A trecut sub tăcere, ca de obicei, faptul jenant că Statele Unite şi Israelul resping cu tărie toate aceste trei condiţii.

Numai aceste două ţări, singurele din lume, împiedică punerea în practică a unei soluţii de tip două state, dintre care un stat palestinian. Bineînţeles, nu renunţă la violenţă. Şi resping propunerea centrală a Cvartetului, adică « foaia de drum ». Israelul a acceptat-o desigur, de formă, dar a însoţit-o de paisprezece rezerve care, de fapt, o golesc de conţinut (aici, Israelul era susţinut, tactic, de către Statele Unite). Este marele merit al lucrării lui lui Jimmy Carter, Palestina : pace, nu apartheid !, de a fi adus aceste fapte la cunoştinţa opiniei publice pentru prima dată – şi opiniei publice politic corectă, consensuală, « mainstream », pentru singura şi unica dată...

Printr-un raţionament elementar, reiese că nici Statele Unite, nici Israelul nu sunt « parteneri de pace sinceri ». Dar acest lucru, Obama nu-l va spune niciodată. Această frază nici măcar nu trebuie să existe, în engleză !

Este poate injust să-l criticăm pe Obama pentru această chintesenţă a cinismului, căci e aproape universală, spre deosebire de eviscerarea meticuloasă a compozantei centrale din propunerea Ligii arabe, care este într-adevăr un aport inovator care-i poartă semnătura şi pe care nimeni nu i l-ar putea contesta...

Cvasi-universale, şi ele, referinţele la adresa Hamas : organizaţie teroristă, care-şi propune să distrugă Israelul (afară doar dacă nu-şi doreşte să-i distrugă pe toţi evreii ?). Sunt omise faptele jenante (fără îndoială) că Statele-Unite-Israelul nu numai că-şi propun să distrugă orice formă viabilă de stat palestinian, dar nu încetează să promoveze politici care merg în acest sens. Sau şi acela că, spre deosebire de cele două state rejecţioniste, Hamas a făcut apel la o soluţie vizând două state, în termenii consensului internaţional : în mod public, în mod explicit şi în manieră repetată.

Obama şi-a prefaţat observaţiile astfel : « Permiteţi-mi să fiu clar: America este garantul securităţii Israelului. Şi vom susţine întotdeauna dreptul pe care îl are Israelul de a se apăra împotriva oricăreia dintre ameninţările sale ilegitime. »

În privinţa dreptului pe care îl au palestinienii de a se apăra împotriva unor ameninţări cu mult mai extreme, precum cele care se produc zilnic, cu susţinerea Statelor Unite, în teritoriile ocupate : nimic ! Nada ! Dar şi în această privinţă, cu norma aceasta ne-am obişnuit...

Normal, şi aici, s-a enunţat principiul conform căruia Israelul are dreptul să se apere. E corect. Dar e vid: să se apere, la modul absolut, toată lumea are acest drept ! Însă în contectul său, clişeul este mai rău decât vid, este o înşelăciune cinică suplimentară.

Problema nu este să ştim dacă Israelul are dreptul să se apere, ca orice ţară, ci dacă are dreptul să o facă prin forţă. Nimeni, nici măcar Obama, nu crede că o ţară se poate bucura de un drept de valoare generală care să fie apărat cu forţa. Mai întâi, este necesar să se demonstreze că nu există nicio alternativă pacifistă, care să fie experimentată. În cazul care ne preocupă, există alternative, cu siguranţă.

O alternativă precisă ar consta, pentru Israel, în respectarea încetării focului, ca de exemplu, încetarea focului propusă de şeful politic al Hamas, Khaled Meşaal, cu câteva zile înainte ca Israelul să-şi lanseze agresiunea, în 27 decembrie. Meşaal a făcut apel la restaurarea acordului din 2005. Acest acord preconiza o încheiere a violenţelor şi o deschidere permanentă a frontierelor, însoţite de o garanţie, din partea Israelului, că bunurile şi persoanele vor putea circula în mod liber între cele două părţi ale Palestinei ocupate, adică între Cisiordania şi Fâşia Gaza. Acest acord fusese respins la câteva luni de la formularea lui, de către Statele Unite şi Israelul, după ce alegerile libere din ianuarie 2006 « se sfârşiseră prost ». Alte asemenea cazuri, la fel de semnificative, abundă.

Dar o alternativă mai largă şi mai semnificativă ar consta, pentru Statele Unite şi pentru Israel, în abandonarea izolaţionismului lor extrem, şi în alăturarea tuturor celorlalţi – printre care ţările arabe şi Hamas – în direcţia susţinerii unei soluţii de tipul două state, conform consensului internaţional. Este convenabil să notăm că în cursul ultimelor treizeci de ani, nu a existat decât o unică situaţie a abandonării izolaţionismului americano-israelian : negocierile de la Taba, în ianuarie 2001, care au părut să fie foarte apropiate de o rezolvare paşnică a conflictului, dar pe care Israelul le-a sabotat prematur. N-ar fi nepotrivit, pentru Obama, să accepte să se alăture restului lumii, fie şi în cadrul politicii americane, dar pentru asta ar trebui ca acest lucru să-l intereseze cu adevărat.

Pe scurt : reiterarea puţin forţată, făcută de Obama, a dreptului Israelului la autoapărare nu este nimic altceva decât al enşpelea exerciţiu de înşelătorie cinică – chiar dacă, trebuie s-o recunoascăm, nu este ceva care să-i fie propriu, fiind vorba despre o înşelătorie virtual universală.

Dacă, în acest din urmă caz, înşelătoria este deosebit de izbitoare, se datorează faptului că ocazia ei a fost numirea lui Mitchell pe postul de trimis special. Principala izbândă a lui Mitchell a fost rolul său eminent în reglementarea paşnică din Irlanda de Nord. El şi-a făcut un scop din sfârşitul terorismului IRA şi al violenţei britanice. Asta a însemnat, implicit, că, dacă Marea Britanie avea cu adevărat dreptul să se apere împotriva terorismului, ea nu avea niciun drept s-o facă cu forţa, căci exista o alternativă paşnică : recunoaşterea revendicărilor legitime ale comunităţii irlandeze catolice, care erau la originea terorismului iniţiat de IRA.

Din clipa în care Marea Britanie a adoptat această atitudine rezonabilă, terorismul a încetat. Implicaţiile pentru misiunea lui Mitchell, în materie de conflict israeliano-palestinian, sunt atât de evidente încât nu este nicio nevoie să le amintim. Şi omisiunea lor, în circumstanţele date, este un indiciu frapant al înscrierii administraţiei Obama în rejecţionismul tradiţional al Statelor Unite şi în opoziţia lor faţă de pace, cu excepţia situaţiei în care aceasta se încadrează în propriile sale condiţii extremiste.

De altminteri, Obama a omagiat Iordania pentru « rolul său constructiv în antrenarea forţelor de securitate palestiniene şi pentru întreţinerea de relaţii bune cu Israelul » – ceea ce contrastează în mod frapant cu refuzul americano-israelian de a trata cu guvernul palestinian ales democratic, pedepsindu-i concomitent cu sălbăticie pe palestinieni pentru că şi-au ales guvernul pentru motive care, aşa cum am notat, nu rezistă la un simplu examen de câteva secunde.

Este adevărat că Iordania s-a alăturat Statelor Unite în efortul pentru înarmarea şi antrenarea forţelor palestiniene de securitate, astfel încât acestea să fie în măsură să interzică orice manifestaţie de susţinere pentru nefericitele victime ale agresiunii americano-israeliene împotriva Gazei, arestându-i de asemenea pe partizanii Hamas şi pe eminentul jurnalist Khaled Amayreh, aranjând concomitent propriile manifestaţii de susţinere pentru Abbas şi Fayyad, în care « cei mai mulţi dintre participanmţi erau funcţionari şi elevi care primiseră de la Autoritatea Palestiniană ordinul expres să participe », conform cotidianului Jerusalem Post. Asta, da, de acord, acesta este genul de democraţie care e după gustul nostru...

Obama a mai făcut încă un comentariu încărcat de semnificaţii : « În cadrul unei încetări a focului pe termen lung, punctele de trecere prin frontiera Gazei vor trebui să fie deschise pentru a permite trecerea ajutoarelor şi a mărfurilor, cu un regim de supraveghere adecvat... » Bineînţeles, s-a păzit să menţioneze că Statele Unite şi Israelul respinseseră un acord cvasi similar după alegerile din ianuarie 2006, şi că Israelul nu respectase niciodată în trecut acorduri de acelaşi tip la frontierele sale.

Vom nota şi absenţa totală de reacţie la anunţul făcut de Israel în privinţa respingerii acordului de încetare a focului, fapt ce făcea dintr-odată inutilă orice perspectivă « de lungă durată » a numitului acord. Aşa cum a fost imediat raportat de către presă, « ministrul israelian Benyamin Ben-Eliezer, care asistă la deliberările Consiliului de miniştri în materie de securitate, a declarat la Radioul Armatei, miercuri, că Israelul nu este dispus să deschidă punctele de trecere spre Gaza fără ca în prealabil să se concluzioneze o înţelegere în vederea eliberării lui Gilad Şalit, soldatul israelian prizonier al grupului islamist din 2006 » (Financial Times, 23 ianuarie).

« La începutul săptămânii, ministrul israelian al afacerilor externe, Ţipi Livni, a declarat că progresele în materie de eliberare a caporalului Şalit ar fi un preambul la deschiderea posturilor de frontieră rămase închise, în cea mai mare parte a timpului, după ce Hamas a obţinut controlul Fâşiei Gaza de la Autoritatea Palestiniană, în 2007 » (Christian Science Monitor, 23 ianuarie) ; « un responsabil israelian a declarat că anumite condiţii foarte dure ar fi impuse oricărei ridicări a blocadei, lucru condiţionat de eliberarea lui Gilad Şalit » (Financial Times, 23 ianuarie). Printre multe alte surse.

Captivitatea lui Şalit este o chestiune pregnantă în Occident : este a enşpea « dovadă » a caracterului criminal al mişcării Hamas. Orice s-ar crede, este incontestabil că răpirea unui militar aparţinând unei armate de agresiune este o crimă cu mult mai mică decât capturarea de civili, aşa cum făcuse armata israeliană cu o zi înainte, care făcuse capturase doi fraţi, dispăruţi ulterior într-o închisoare israeliană.

Contrariu cazului mult mai puţin grav al lui Şalit, această crimă a trecut practic sub tăcere, şi a sfârşit prin a fi uitată, alături de practica regulată, din partea Israelului, timp de decenii, a răpirii de civili în Liban şi pe mare, urmată de dispariţia lor în diverse închisori israeliene, în care sunt adesea menţinuţi prizonieri timp de ani de zile, ca ostateci. Dar capturarea lui Şalit, asta e altceva : ea interzice încheierea unei încetări a focului !

Discursul lui Obama, la departamentul de stat, consacrat Orientului Apropiat, a urmat cu « situaţia în curs de degradare în Afghanistan şi în Pakistan... [două ţări care sunt] frontul central al luptei noastre constante împotriva terorismului şi a extremismului ». Câteva ore mai târziu, avioane de război americane atacau un cătun populat în principal cu ciobani. Printre cei douăzeci şi doi de ucişi figurează femei şi copii, a indicat Hamididan Abdul Rahmazai, şeful consiliului provincial ». (Los Angeles Times, 24 ianuarie)

Primul mesaj pe care l-a adresat Karzai, preşedintele afghan, lui Obama, după alegerea acestuia din urmă, în noiembrie, a fost o implorare în vederea opririi bombardamentelor împotriva civililor afghani, o implorare pe care a reiterat-o câteva ore înainte ca Obama să presteze jurământul. Acest lucru a fost considerat ca un apel semnificativ al lui Karzai pentru plecarea [din Afghanistan] a forţelor americane şi a altor forţe armate străine. Bogaţii şi puternici au « responsabilităţile » lor. Printre acestea, a scris New York Times, este aceea de « asigurare a securităţii » în sudul Afghanistanului, o ţară în care « insurgenţii sunt formaţi pe loc şi auto-întreţinuţi ». Cunoaştem melodia. Seamănă cuvânt cu cuvânt cu ceea ce se putea citi în Pravda anilor ’80, de exemplu...