|
|
|
DE LA TEL AVIV, drumul principal merge aproape drept, pentru ca mai
apoi, dupa ce a depasit aeroportul Ben Gourion, sa inceapa sa se
onduleze, urcand spre Ierusalim printre colinele a caror cucerire de
catre fortele israeliene, in 1948, a facut sa curga atata sange. Soseaua
intra in orasul sfant prin vest, la o altitudine de 700 de metri.
Israelienii
sau strainii au de fapt o multime de posibilitati: ei pot ajunge in
centru si pe alte cai, atat prin nord, cat si prin sud. Nu si
palestinienii din Cisiordania, pentru care este mult mai greu sa intre
in orasul de trei ori sfant.
Daca au reusit sa treaca de punctele
de control interioare, se lovesc de cel mai brutal obstacol inventat
vreodata pentru a le controla si a le ingradi deplasarea in teritoriile
ocupate: un zid de aproximativ zece metri inaltime, care va acoperi in
curand intreaga parte orientala a cetatii, ascunzand peisajul si
inchizand intrarile traditionale.
Zidul
taie cele doua axe istorice - Ierusalim-Amman (drumul 417) si
Jenin-Hebron (drumul 60). Monstruosul sarpe nu se mai opreste - pentru
cisiordanieni - decat in patru puncte: Qualandiya in nord, Shuafat in
nord-est, Ras Abu Sbeitan la vest si Gilo in sud.
Pentru a ajunge
la acestea, ei trebuie insa sa ocoleasca, sa-si lase masinile si sa
traverseze pe jos, vehiculele palestiniene (cu placute de inmatriculare
verzi) fiind strict interzise in Ierusalim... Insarcinat de ministerul
israelian al apararii cu conceptia, trasarea si constructia „barierei de
securitate“ (potrivit terminologiei oficiale), colonelul Danny Tirza,
colon din Kfar Adoumim, este supranumit de catre palestinieni „a doua
Nakba“ (1).
Odata terminat, monumentalul sau proiect ar trebui sa
aiba unsprezece puncte de control asemanatoare unor „terminale de
aeroport“. Nu aceasta este insa impresia pe care o lasa intrarea de la
Gilo.
Pretutindeni, panouri de avertizare: „Intrati unul cate
unul“, „Asteptati-va randul“, „Pastrati curatenia“, „Scoateti-va haina“,
„Respectati regulile“. Culoarele, delimitate pe margini si acoperite
deasupra de grilaje, seamana mai degraba cu tunelurile prin care fiarele
intra in arena circului... Nu exista insa aici vreun sef al arenei: o
data ce ai trecut de prima poarta, daca luminita de avertizare iti arata
ca se poate trece, o voce metalica iti cere sa-ti prezinti bagajele la
control. Ghicesti o prezenta in spatele geamurilor fumurii blindate.
Apoi,
in sfarsit, un om in carne si oase: un soldat imbracat neglijent, cu
picioarele sprijinite de masa si cu un pistol-mitraliera Uzi in
banduliera te observa din cap pana-n picioare, susotind sau vociferand
ceva, in timp ce-ti controleaza actele.
La iesire, alte pancarte
ureaza in trei limbi „calatorilor“: „Bine ati venit la Ierusalim“ (desi
orasul se afla la 4 kilometri distanta) sau „Pacea fie cu voi“... Planul
de partitie stabilit de Natiunile Unite in 1947 acordase orasului un
„regim international special“, regim care ramane, de altfel, si in 2007,
singurul statut recunoscut la nivel mondial. Insa razboiul din 1948 a
provocat divizarea orasului intre Iordania si Israel, acesta din urma
instalandu-si capitala in partea occidentala inainte de a anexa, in
1967, si partea orientala.
In 1980, o Lege fundamentala a
proclamat „Ierusalimul intreg si reunificat capitala eterna a
Israelului“. In absenta vreunei garantii a eternitatii, politica dusa de
guvernele israeliene a vizat mentinerea hegemoniei asupra orasului,
incercand sa impiedice impartirea cetatii si, pe cale de consecinta,
nasterea unui stat palestinian cu Ierusalimul de Est drept capitala.
„Cheia,
precizeaza Khalil Toufakji, directorul departamentului de cartografie
al Societatii de studii arabe, consilier al delegatiei palestiniene pana
la negocierile de la Camp David, este demografia. Pentru israelieni,
existenta unei popu latii constituita majoritar din evrei a reprezentant
intotdeauna o prioritate.
Insa palestinienii au crescut de la
20% in 1967 la 35% si ar putea deveni chiar majoritari in 2030“ (2).
Cresterea este determinata de diferenta de natalitate, dar si de
plecarea evreilor goniti de somaj, de criza locuintelor si... de
climatul intolerant creat de presiunea ultra-ortodoxa.
Fenomenul
este suficient de semnificativ pentru a putea darama certitudini
fondatoare: desigur, strategia demografica oficiala reafirma un raport
de 70 la 30% pentru 2020, dar „ia in calcul“ si un altul, mai pragmatic,
de 60 la 40% (3).
„Ca si cum ar exista un procentaj convenabil“,
exclama Meron Benvenisti, fara indoiala cel mai bun specialist al
Ierusalimului, pentru care „este vorba pur si simplu de rasism. Traim in
singurul oras din lume in care procentajul etnic tine loc de
filosofie“.
Mai putin pasionat, Menahem Klein, si el consilier la
Camp David, dar de partea israeliana, adauga: „Pragmaticii constata,
politicienii se infrunta: asistam la cel mai mare efort israelian din
1967 incoace pentru anexarea Ierusalimului“. l Dintr-un punct de vedere
istoric, primul instrument al acestui efort a fost extinderea ilegala a
frontierelor municipale. Amos Gil, directorul asociatiei Ir Amim (Orasul
popoarelor), retraseaza parcursul: „Orasul vechi nu se intinde decat pe
un kilometru patrat; impreuna cu cartierele arabe din jur, a atins in
perioada iordaniana 6 km2.
Israelul a anexat, in 1967, 64 de km2
din teritoriul cisiordanian si cele 28 de sate aferente, pentru a atinge
70 km2. Cand zidul va fi terminat, el va incercui la est aproape 164
km2. In schimb, in Ierusalimul de Vest, planul de extindere, numit
Safdie, s-a lovit de o multime de scuturi ecologice“. „Exista o culoare
care nu se regaseste decat aici: verdele politic“.
Meir Margalit,
coordonator al Comitetului israelian impotriva demolarii de locuinte
(Icahd), aminteste ca, atunci cand seful partidului de stanga Meretz,
Ornan Yekutieli, s-a aratat indignat de constructia coloniei de la Har
Homa pe locul unei magnifice paduri palestiniene, primarul din acea
vreme, Teddy Kollek, decedat recent, a replicat: „Numai arabilor li se
parea verde“.
Apartheid ecologic: aceste zone, „mai degraba de un
galben prafos si pline de reziduuri“ - aminteste cu ironie arhitectul
Ayala Ronel - le interzic arabilor sa construiasca, dar le permit
evreilor sa colonizeze... Colonizarea este cel de-al doilea instrument
al strategiei israeliene. Arhitect si presedinte al asociatiei Bimkom,
care lupta pentru dreptul tuturor de a planifica orasul, domnul Shmuel
Groag, recapituleaza etapele: „Primul inel era compus din sapte mari
colonii: Gilo, Armon Hanaziv-Talpiot Est, French Hill Ramat Eshkol,
Ramot, Ramot Shlomo, Neve Yaacov si Har Homa.
Al doilea continea
doua, Pisgat Zeev si Maale Adoumin. Al treilea inel a adaugat alte noua:
Givon, Adam, Kochav Yaacov, Kfar Adoumin, Keidar, Efrat, Betar Illit si
coloniile din Gouch (bloc) Etzion. In total, acestea adapostesc
jumatate din cei 500.000 de coloni pe care-i numara Cisiordania“.
Fondator al Centrului alternativ de informare si figura majora a
miscarii pacifiste, Michel Warschawski organizeaza „vizite“ militante
pentru a expune in modul cel mai concret „principiul care ghideaza
colonizarea: stabilirea unei continuitati teritoriale israeliene care sa
sparga continuitatea teritoriala araba“.
Si pentru a denunta de
asemenea o strategie de manipulare ilustrata de fostul primar al
coloniei Karrnei Shmoron care intelegea sa „se asigure ca populatia
evreiasca din Yesha (4) nu traieste in spatele sarmelor ghimpate, ci
intr-o continuitate a prezentei evreiesti.
Spre exemplu, daca
luam regiunea dintre Ierusalim si Ofra, ii adaugam o zona industriala la
intrarea in colonia Adam si o benzinarie la intrarea in Psagot, obtinem
o axa a continuitatii israeliene“. Al treilea instrument este cel al
controlului total al cailor de comunicare pentru a disloca spatiul
palestinian, pentru a reduce mobilitatea populatiei si a-i suprima
sansele de dezvoltare.
Israelul a luat in stapanire marile axe
existente, pe care le-a renovat si le-a largit, dar a si construit
altele noi pentru ca colonii sa poata ajunge cat mai usor la Ierusalim -
de altfel si unul dintre obiectivele viitorului tramvai. Intregul
formeaza o impresionanta retea de drumuri cu patru benzi, luminate
noaptea, de-a lungul carora copacii au fost taiati, casele presupuse
„periculoase“ distruse, in locul lor fiind ridicate ziduri de protectie,
toate desigur in numele „securitatii“.
Legand intre ele
coloniile, aceste „drumuri de ocolire“ sunt interzise circulatiei
palestiniene, exilata pe o retea secundara de proasta calitate, putin
sau deloc intretinuta si strangulata de nenumarate puncte de control,
fixe sau mobile. Iata-ne de exemplu la barajul numit Container, la sud
de Abou Dis, care controleaza - si adesea inchide - ultima axa
palestiniana majora ce leaga nordul de sudul Cisiordaniei.
Drumul
isi merita numele de Wadi Nar, „Valea focului“ si, prin extensie,
„valea infernului“: soseaua este uneori atat de stramta incat doua
camioane cu greu pot trece impreuna, daca reusesc desigur sa urce si sa
coboare pantele abrupte.
In schimb, nu departe, se vede generoasa
cale rapida oferita de Yitzak Rabin colonilor pentru a le permite sa
ajunga imediat in coloniile din Goush Etzion si Hebron... fara a intalni
vreun arab. Acest „apartheid care nu-si va rosti numele“ - formula
negociatorului-sef palestinian Saeb Erekat (5) - devine explicit o data
cu proiectul de „fluidizare a circulatiei“ atat de drag colonelului
Tirza: daca evreii si arabii trebuie totusi sa se intersecteze uneori,
ei nu se vor vedea niciodata datorita podurilor si tunelurilor...
„Pentru a scoate din izolare satele palestiniene Bir Nabala si Al Jib,
ne explica la fata locului arhitectul Alon Cohen-Lifchitz, membru al
Bimkom, israelienii construiesc, pe o lungime de doi kilometri, o sosea
acoperita de grilaje si ridicata la cincisprezece metri de sol, doua
tuneluri si un pod!“ Nimic mai infam in materie de segregare: de la 19
ianuarie 2007, ii este interzis prin lege oricarui israelian sau
palestinian „rezident“ sa transporte in masina un locuitor ne-evreu din
Cisiordania... Protestele au fost insa atat de puternice incat aplicarea
legii a fost „suspendata“... Al patrulea instrument, infiltrarea in
orasul vechi si in „bazinul sacru“. „Pentru coloni, Ierusalimul este ca o
ceapa: cea mai buna este inima“, glumeste Meir Margalit.
Recuperarea
unor foste bunuri evreiesti, confiscarea altora in virtutea legii
absentei si cumpararea prin intermediari se multiplica cu o asemenea
viteza incat ziaristul Meron Rappoport vorbeste chiar de o „Republica a
Eladului“ (6) - dupa numele organizatiei colonilor careia, in mod
neobisnuit, autoritatile i-au delegat administrarea „Cetatii lui David“
(7). Plecand de la aceasta implantare cu caracter istoric, ne putem da
seama - dupa numarul caselor arabe ce arboreaza drapelul israelian si al
gorilelor inarmate care patruleaza pe strazi - de masura in care
colonizarea cea mai triviala ia in posesie Silwan, coboara spre Boustan
(unde optzeci si opt de cladiri sunt amenintate cu distrugerea), urca
din nou catre Ras al-Amoud (Maale
Zeitim) si Jabal Mukaber (Nof
Zion). Primele doua case din Kidmat Zion sfideaza deja, dincolo de zid,
imobilul Parlamentului palestinian, terminat, dar gol, de la Abu Dis.
Harta ne confirma ca toate aceste metastaze deseneaza o adevarata
diagonala a epurarii etnice...
„Nu va opriti la cifre, insista
Fuad Hallak, consilier al echipei de negociatori a Organizatiei pentru
Eliberarea Palestinei (OEP). Desigur, cele saptesprezece puncte de
colonizare ale orasului vechi si ale imprejurimilor sale imediate numara
abia 2.600 de locuitori din 24.000. Ele se inscriu insa intr-o
strategie tenace de ‚depalestinizare’“. l Iudaizarea, al cincilea
instrument al strategiei israeliene, incepe prin simboluri. Un prieten
palestinian ne arata semnele care acopera Ierusalimul arab cu decorul
orasului evreu. „De la cele mai spectaculare - precum memorialele
eroilor razboaielor duse de Israel sau cladirile publice instalate in
partea de Est - la cele mai discrete: pavaje, lampadare, cosuri.
Fara
a uita de numele strazilor“. Piata Tsahal, strada Parasutistilor, piata
Cartierului General: „Aceste nume au aparut dupa anexarea Ierusalimului
de Est in 1967 - observa ziaristul David Rubinstein (8) - probabil
pentru ca arabii sa nu uite cine a castigat“. La Paris, prietenii ne
prevenisera deja: „Orasul vechi este pe cale sa se goleasca“. Din
pacate, in treizeci de ani, niciodata nu ni s-a parut atat de trist.
„Israelienii
ar dori sa colonizeze esentialul si sa reduca restul la cateva strazi
folclorice, ca la Jaffa“, spune cu amaraciune ambasadorul palestinian la
Unesco, Elias Sanbar, care tocmai a dejucat o manevra aproape
incredibila: o jonglerie israeliana pentru a obtine, in 2000, inscrierea
Vechiului oras arab pe lista patrimoniului... statului evreu!
Iudaizarea este purtata si de repunerea in cauza a liberului acces la
Locurile sfinte, principiu comun tuturor textelor internationale
incepand cu tratatul de la Berlin (1885). „Sunt ani deja de cand
musulmanii si crestinii din Cisiordania nu mai au acces la al-Aqsa sau
la Sfantul Mormant, protesteaza directorul Waqf (9), Adnan Al-Husseini.
Cat
despre «rezidentii» din Ierusalim, acestia trebuie sa aiba patruzeci si
cinci de ani impliniti pentru a putea veni sa se roage. Fara sa mai
vorbim de umilinta celor aproximativ 4.000 de soldati desfasurati la
marile sarbatori“.
Si excavatiile de sub Esplanada? „Nu
indraznesc sa-mi inchipui ce se va intampla cand acesti nebuni care
viseaza la «reconstructia Templului» ne vor distruge moscheile“. Nu mai
putin ingrijorati, la 29 septembrie 2006, patriarhii si conducatorii
Bisericii Crestine de la Ierusalim au publicat o declaratie ce reafirma
necesitatea unui „statul special“ care sa garanteze in primul rand
„dreptul tuturor la libertatea cultelor, indivizi si comunitati
religioase; egalitatea in fata legii a tuturor locuitorilor in acord cu
rezolutiile internationale; liberul acces la Ierusalim al tuturor,
cetateni, rezidenti si pelerini“, insista ca „drepturile de proprietate,
de pastrare si de cult pe care diferitele biserici le-au dobandit de-a
lungul timpului sa fie detinute de aceleasi comunitati“ si cerea
comunitatii internationale sa asigure respectarea „statu quo-ului
Locurilor Sfinte“ (10) ... Oricat de cunoscuta credem ca ne-ar fi
cruzimea ocupantului, evreu, crestin sau musulman, totusi, distrugerea
cu buldozerul a unei case, sub ochii locuitorilor sai, este un spectacol
insuportabil (11)
Un act pe care, din 2000 incoace,
municipalitatea si ministerul de Interne l-au repetat de 529 de ori -
fara sa mai vorbim de amenzile impuse proprietarilor, 22,5 milioane de
euro (12)! O represiune foarte inegala: potrivit Betselem, organizatia
israeliana pentru apararea drepturilor omului, in 2005, cele 5.653 de
infractiuni constatate in partea de vest au provocat 26 de demolari
partiale sau totale, in vreme ce cele 1.529 de infractiuni inregistrate
in est au determinat 76 ! (13)Pentru Meir Margalit, municipalitatea
„este obsedata de ideea ca suveranitatea israeliana asupra Ierusalimului
ar fi in pericol. Prin aceasta mentalitate paranoica, fiecare casa,
fiecare copac, fiecare planta devin parte a unei conspiratii politice
mondiale“.
Argumente pe care Yigal Amedi nici macar nu le invoca:
pentru acest primar adjunct, demolarile „exceptionale“ se justifica
fiindca privesc „cladiri construite ilegal“. Intr-un mod curios, desi
face parte din Comitetul pentru planificare si construire, pretinde ca
nu stie ca, adesea, inspectorii municipalitatii violeaza hotarari
judecatoresti.
„Municipalitatea, pledeaza el, se straduieste sa
puna putina ordine in haos“. O idee eficienta! Caci „ilegalitatea“ celor
40% din casele din Ierusalimul de Est - 15.000 din 40.600 - se
datoreaza faptului ca primaria acorda cu taraita permise de construire
palestinienilor: 2.000 in 2004, 481 din 5.300 de imobile construite.
Iar
cererea costa scump: mai bine de 20.000 de euro si luni de demersuri
pentru o constructie de aproximativ 200m2... Iar suprafata construibila
s-a micsorat sensibil. Dupa 1967, Ierusalimul de Vest totaliza 54 km2,
iar Ierusalimul de Est 70 km2, din care 24 au fost expropriati in
favoarea coloniilor.
Din cei 46 ramasi, 21 nu sunt inclusi in
planurile de urbanizare, iar din cei 26 planificati, 16 sunt rezervati
spatiilor verzi, cladirilor publice, drumurilor etc. Cei 9 km2
construibili ai palestinienilor reprezinta asadar... 7,25% din suprafata
totala a orasului! Arhitecta si militanta a Bimkom, Efrat Cohen-Bar
agita in mana volumul gigantic al noului „Master plan“. „In pofida
catorva progrese, inegalitatea de tratament continua. Pana in 2020
planificatorii acorda 3 noi kilometri patrati celor 158.000 de
palestinieni suplimentari si 9,5 km2 celor 110.000 evrei suplimentari“.
Mergand
mai departe, geografa Irène Salenson evoca „limitarea orizontala si
verticala a dezvoltarii urbane palestiniene“: Estul va putea construi in
medie cladiri de maximum patru etaje (in loc de doua, in prezent), dar
Vestul poate ridica intre sase si opt niveluri (14)! Aceasta inegalitate
nu este decat una din fatetele unei politici globale de discriminare ce
constituie al saselea si ultimul instrument al hegemoniei Israelului.
Nu sunt cetateni decat evreii (si 2,3% din palestinieni).
Titulari
ai unor carti de identitate verzi, palestinienii din Cisiordania nu au
nici un drept, nici macar cel de a veni in oras fara autorizatie, de
altfel din ce in ce mai rar acordata.
„Rezidentii permanenti“, cu
cartile lor de identitate albastre, beneficiaza de prestatii sociale si
de drept de vot la alegerile locale, fara insa ca aceste drepturi sa se
transmita automat sotului sau copiilor. Celebrul raport european, a
carui cenzura de catre Consiliul de ministri al celor Douazeci si cinci a
provocat un scandal la sfarsitul lui 2005, dezvaluie o alta deriva:
„Intre 1996 si 1999, Israelul a instituit o procedura numita «centru de
viata», in virtutea careia cei care detin o carte de identitate albastra
si al caror domiciliu sau loc de munca se gasesc in afara Ierusalimului
de Est, la Ramallah de exemplu, isi pierd aceasta carte de identitate.
Un val de detinatori de astfel de acte s-au repliat asadar in
Ierusalimul de Est“ (15).
Bugetul orasului este si el
discriminatoriu: Ierusalimului de Est, cu 33% din populatie, nu-i sunt
atribuite decat 8,48%: fiecarui evreu ii sunt consacrati in medie 1.190
de euro, iar fiecarui arab 260. Nimic surprinzator daca ne gandim ca,
asa cum precizeaza Betselem, 67% din familiile palestiniene traiesc sub
pragul de saracie, fata de 29% din familiile israeliene (16).
Provenind
si el dintr-un cartier sarac, domnul Amedi nu neaga „intarzierile de
care sufera, in materie de infrastructura si de servicii, cartierele
arabe si ultra-ortodoxe“. Ne asigura totusi ca orasul, atunci cand
primarul se numea Ehud Olmert, „a investit mai mult ca oricand pentru a
acoperi aceste gauri“ si lucreaza la proiectele in curs.
„Picaturi
de apa in ocean, recunoaste el. Dar trebuie sa incepem de undeva“. Se
cuvine sa constatam ca, pentru moment, totul incepe si se sfarseste prin
constructia unui zid care inghite cea mai mare parte a fondurilor:
800.000 de euro pe kilometru - si vor fi 180, din care numai 5 pe Linia
verde. Prin urmare, argumentul securitatii nu prea se sustine.
Atentatele kamikaze - 171 de victime in sase ani - au traumatizat
orasul.
Dar, in cea mai mare parte a traseului sau, zidul nu-i
separa pe israelieni de palestinieni, ci pe palestinieni de scolile,
campurile, livezile de maslini, spitalele sau cimitirele lor... „Zidul
este un instrument pe care guvernul il foloseste pentru a controla
Ierusalimul, nu pentru a asigura securitatea israelienilor“, afirma
Menahem Klein. In fapt, zidul reprezinta chintesenta tuturor uneltelor
de dominatie evocate pana acum.
El multiplica suprafata
Ierusalimului de Est de 2,3 ori, desenand un soi de trefla ce include
noile colonii si zonele lor de dezvoltare: la nord, Bet Horon, Givat
Zeev, Givon Hadasha si viitorul „parc metropolitan“ de la Nabi Samuel;
la sud, Har Gilo, Betar Ilit, precum si ansamblul Gouch Etzion; si, in
sfarsit, la est, Maale Adoumin. Privind de pe terasa spitalului Augusta
Victoria, iti poti da mai bine seama de amenintarea mortala pe care
santierul deschis la est o reprezinta pentru viitorul stat palestinian.
Numai colonia ocupa 7 km2. Dar planul municipal al „blocului Maale
Adoumin“ acopera intreaga suprafata, in cea mai mare parte inca goala,
de 55 km2 (mai mult ca Tel Avivul, care se intinde pe 51 km2).
Punga
merge pana aproape de Marea Moarta si, prin urmare, taie in doua
Cisiordania. La nord, faimoasa zona E1 reprezinta, cu ai sai 12 km2 (de
doisprezece ori mai mult decat orasul vechi!) ultimul spatiu posibil de
crestere al Ierusalimului de Est.
Dar nici opozitia - este drept
formala - a Washingtonului nu a impiedicat constructia noului Cartier
General al Politiei pentru Cisiordania, in asteptarea locuintelor, a
centrelor comerciale, a hotelurilor etc. Cat despre beduinii Jahalin,
acestia locuiesc in baraci mizere, pe colina unde au fost „transferati“,
colina care domina... groapa de gunoi. Cat mai multe pamanturi
palestiniene cu cat mai putini palestinieni: acest principiu venerabil a
ghidat traseul zidului care include coloniile evreiesti si exclude
cartierele arabe.
Astfel, zidul arunca in Cisiordania, de la nord
la sud, localitatea Quafr Aqab, alaturi de tabara de refugiati de la
Qalandiya, jumatate din Beit Hanina, cea mai mare parte din Al-Ram,
Dahiyat al-Bared, Hizma, tabara de la Shuafat, Dahiyat al-Salam, Anata,
Ram Khamzi si, chiar la sud, Walaja.
O premiera: 60.000 din cei
240.000 de palestinieni ai Ierusalimului au fost expulzati fara sa se fi
miscat deloc! Dar cu pretul unui intreg lant de pierderi. Pierdere de
timp: „Inainte, mergeam la facultate pe jos si faceam zece minute, spune
Mohammad, un student din Ramallah, inscris la medicina la Universitatea
Al Qods. Acum, fac nouazeci de minute cu masina“.
Pierdere de
venituri: daca negustorii din partea „proasta“ a Al-Ram deplang o
scadere de 30 pana la 50% a cifrei de afaceri, un dentist a trebuit
sa-si inchida pur si simplu cabinetul, in vreme ce proprietarul unui
imobil cu o extraordinara vedere asupra zidului si-a pierdut toti
locatarii.
Pierdere de personal: intre o treime si o jumatate din
medici si infirmieri, dar si din profesori nu mai pot veni sa munceasca
la Ierusalim. Pierdere anuntata a „rezidentei“: cei care nu vor mai
putea justifica o locuinta sau un loc de munca in Ierusalim isi vor
pierde cartea albastra in momentul reinnoirii acesteia.
In
sfarsit si mai ales, pierderea de catre Ierusalimul de Est a rolului sau
de metropola palestiniana. „Oricine stie ca viitoarele negocieri vor
pleca de la «parametrii lui Clinton», in special impartirea orasului
pentru a putea gazdui cele doua capitale, rezuma Menahem Klein. Asta
incerca sa evite zidul, distrugand statutul de centru metropolitan al Al
Qods, deconectandu-l de hinterland-ul sau economic, social si cultural
palestinian.
Daca insa liderii nostri spera sa profite astfel de
slabiciunea palestinienilor, ei fac un calcul de scurta durata: tanara
generatie va ridica capul. Ce va mai ramane atunci din ambitia lui
Sharon si a lui Olmert de «reeliberare a Ierusalimului»?“ Alti
interlocutori leaga escalada israeliana de procesul de pace. Asa cum o
face ambasadorul Sanbar, potrivit caruia lucrurile s-au accelerat „din
momentul in care Ierusalimul a fost oficial inscris pe ordinea de zi a
negocierilor. Pentru ca, odata luat in stapanire, nu mai ramane nimic de
negociat“. Pentru Wassim H. Khazmo, consilier al echipei palestiniene
de negociere, „Sharon a profitat de slabiciunea comunitatii
internationale pentru a lua ceea ce George W. Bush ii promisese in
scrisoarea din 14 aprilie 2004 - blocurile de colonii“. Nu vom fi deci
surprinsi auzindu-l pe domnul Toufakji renuntand sa mai revendice aceste
„blocuri“, in numele realismului. „Chiat si Maale Adoumin?“ „Da“ „Chiar
si zona E1?“ „Da“.
Ca raspuns la acest abandon, Hasib
Nashashibi, membru al Coalitiei pentru Ierusalim, evoca „criza de
conducere“ din OEP: „Israelienii ne exploateaza diviziunile si
greselile“, iar Amos Gil arata „argumentul major pe care atentatele
kamikaze l-au oferit ca justificare a zidului“.
Cand ii vezi, te
gandesti la Kafka sau la regele Ubu: sunt palestinienii din enclavele de
la Biddu (35.000 de persoane), Bir Nabala (20.000) si Walaja (2.000)
prinsi in capcana zidului sau a barierei care ii incercuieste. Familia
Gharib este exemplul cel mai ilustrativ si crud.
Unul cate unul,
colonii din Givon Hadasha si-au construit casele pe pamanturile private
palestiniene, incercuindu-i casa si transformand-o intr-o mini-enclava,
legata printr-un drumeag de satul originar, totul fiind ingradit de un
grilaj ce va fi curand electrificat si dotat cu supraveghere video...
Simpatici vecini: vazandu-ne, unul ne striga de la fereastra: „Am arma, o
sa trag!“ Vorbe in vant? I-au omorat deja un fiu. Persecutati, membrii
familiei Gharib rezista totusi de mai bine de douazeci de ani... Cum sa
nu-ti amintesti indignarea lui Meron Benvenisti: „Zidul? E monumentul
disperarii totale! Priviti Bethleemul: de-o parte, Biserica Nasterii, de
alta, buncarul construit in jurul mormantului Raselei.
E
aroganta ocupantului care pretinde sa defineasca si sa redefineasca
comunitatile dupa bunu-i plac: ca si cum «bariera» i-ar separa pe arabii
«buni», acceptati la Ierusalim, de cei «rai», care sunt exclusi.
Inventatorii acestei orori gandesc in aceeasi logica coloniala a
secolului al XIX-lea care v-a impins si pe voi, francezii, in Indochina
sau in Maghreb.
Dar nici acum nu va fi mai bine! Zidul
Ierusalimului va sfarsi precum cel al Berlinului“.
|
|
|
|
quds
